De la Erasmus la Kant

Nu doar „ce este Europa”, ci „ce ar trebui să devină”

Până acum am întrebat ce este Europa. Acum întrebăm: ce ar trebui să devină?

Motivul pentru care oamenii au pus această întrebare este tragic. Istoria Europei este plină de războaie între europeni: Războiul de o sută de ani, războaiele religioase, Războiul de treizeci de ani (1618–1648), războaiele lui Ludovic al XIV-lea și ale lui Napoleon, apoi cele două războaie mondiale.

Aproape fiecare mare proiect de unitate europeană s-a născut după un război sau în timpul unuia. Unitatea europeană nu a fost la început un proiect economic, ci un proiect de pace.

În 2012, Uniunea Europeană a primit Premiul Nobel pentru Pace, pentru contribuția ei, timp de peste șase decenii, la pace, reconciliere, democrație și drepturile omului. Pentru noi, tema e foarte aproape: din 2022, la granița Moldovei se poartă cel mai mare război din Europa de după 1945.

Șase secole de planuri

Primele planuri erau gândite doar pentru principii creștini. Treptat, cercul s-a lărgit: în 1623, Émeric Crucé propunea o adunare a tuturor statelor lumii, inclusiv a celor necreștine. Observă cum se schimbă soluția: de la un consiliu al principilor la un parlament, apoi la o federație de state libere și la „Statele Unite ale Europei”.

Cele mai multe dintre aceste planuri au fost primite cu ironie și n-au fost aplicate niciodată. Ideile lor au supraviețuit însă și au ajuns, în secolul XX, în tratate reale.

Un european fără patrie fixă

Erasmus din Rotterdam (cca 1466–1536) a fost cel mai cunoscut învățat al Renașterii din nordul Europei. A trăit la Paris, Cambridge, în Italia și la Basel și a scris numai în latină, limba comună a oamenilor de carte.

Republica literelor (lat. respublica litterarum): comunitatea învățaților din toată Europa, legați prin scrisori, cărți și limba latină, peste granițele statelor. Exemplu: Erasmus avea corespondenți în zeci de orașe.

În 1522, reformatorul Zwingli i-a oferit cetățenia orașului Zürich. Erasmus a răspuns că vrea să fie „cetățean al lumii”, al tuturor, sau mai degrabă un străin peste tot.

Din 1987, numele lui îl poartă programul european de mobilitate academică. Programul Erasmus+ e deschis și studenților din Moldova. Puțini știu că Erasmus a fost unul dintre primii mari critici ai războiului.

Pacea care se plânge

În 1515, Erasmus publică un eseu cu titlul unui vechi proverb latin, din colecția sa de Adagii.

„Războiul este dulce pentru cei care nu l-au încercat.”Erasmus, Adagia, IV, i, 1: Dulce bellum inexpertis (1515)

În 1517 scrie Plângerea păcii (Querela pacis), pe când marii regi ai vremii plănuiau o întâlnire pentru o pace generală. Forma textului e neobișnuită: Pacea vorbește la persoana întâi. Ea se plânge că e alungată de peste tot: din palatele regilor, din universități, unde învățații se ceartă, din mănăstiri și chiar din familii.

Argumentele ei se pot rezuma în patru, ca în schema de alături.

Soluția lui Erasmus: educație, nu instituții

Erasmus nu propune un „guvern european”. Soluțiile lui sunt morale și educative. Principii trebuie crescuți în spiritul păcii: în 1516 scrisese Educația principelui creștin pentru viitorul împărat Carol Quintul.

Arbitraj: rezolvarea unui conflict de către o persoană sau un grup neutru, ales de părți, în locul forței. Exemplu: doi vecini în ceartă pe o bucată de teren îi cer unui om respectat de amândoi să decidă.

Iar pacea merită cumpărată chiar cu un preț mare, pentru că orice război costă mai mult. Erasmus credea că o Europă unită prin aceeași cultură și aceeași credință și-ar putea rezolva conflictele prin rațiune, nu prin arme.

Primul plan detaliat de pace perpetuă

Războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701–1714) a implicat aproape toate marile puteri ale Europei. În timpul negocierilor de pace de la Utrecht, un preot francez din delegația Franței, Charles-Irénée Castel, abatele de Saint-Pierre (1658–1743), a publicat Proiect pentru a face pacea perpetuă în Europa (1713). Este primul plan de pace european scris cu precizia unui tratat.

Pace perpetuă: o pace care nu e doar un armistițiu între două războaie, ci o stare durabilă, garantată prin reguli. Exemplu: un război între Franța și Germania pare azi de neimaginat.

Suveranii încheie o alianță perpetuă, își garantează teritoriile și trimit reprezentanți într-un Senat permanent al Europei, care arbitrează disputele. Cine atacă un alt stat devine dușmanul tuturor. Cheltuielile se plătesc din contribuții comune.

Ce a rămas din proiect

Unele dintre aceste idei îți vor părea cunoscute. Ideea că un atac împotriva unuia este un atac împotriva tuturor se numește securitate colectivă. Ea va fi preluată de Societatea Națiunilor (1920), de ONU (1945) și de NATO (1949).

Securitate colectivă: un sistem în care statele se angajează să răspundă împreună la un atac asupra oricăruia dintre ele. Exemplu: articolul 5 al Tratatului NATO.

În epoca sa, însă, proiectul a fost primit cu ironie. Cardinalul Fleury, prim-ministrul Franței, i-ar fi spus abatelui că a uitat un articol esențial: să trimită mai întâi misionari care să convertească inimile principilor.

Rousseau: proiectul e bun, dar nu se va realiza

Jean-Jacques Rousseau a pus în ordine manuscrisele abatelui. A scris un Rezumat al proiectului (1761), plin de simpatie, și o Judecată asupra păcii perpetue (postum, 1782), care îl critică.

Rousseau nu spune că proiectul e greșit: aplicat, ar aduce folos tuturor. Problema sunt principii, care vor mai multă putere în afară și înăuntru, iar războiul îi ajută la amândouă. Nu vor accepta de bunăvoie un proiect care i-ar limita.

„Dacă proiectul nu se realizează, nu e pentru că ar fi himeric, ci pentru că oamenii nu sunt raționali.”J.-J. Rousseau, Judecată asupra păcii perpetue (reformulat)

Concluzia lui e și mai neliniștitoare. O federație europeană ar putea fi creată doar prin revoluții, iar o asemenea schimbare ar putea face într-o clipă mai mult rău decât ar preveni pe secole. De aici întrebarea lui: este o ligă europeană un lucru de dorit sau unul de temut?

Doi autori, două viziuni asupra omului

Amândoi vor pacea. Diferența ține de felul în care îi văd pe cei puternici: Saint-Pierre crede că rațiunea îi va convinge, Rousseau că pasiunile lor sunt mai tari.

Lecția amândurora e valabilă și azi: pacea are nevoie de instituții comune, dar instituțiile nu funcționează dacă cei care dețin puterea au interes să le ocolească.

„E o utopie!” este un argument?

Când cineva propune un proiect ambițios (pacea perpetuă, aderarea la UE, eliminarea corupției), răspunsul vine adesea repede: „E o utopie!”. Să analizăm replica.

Utopie politică: un proiect de societate ideală, considerat imposibil de realizat. Cuvântul vine din cartea lui Thomas More, Utopia (1516), și înseamnă „niciun loc”. Exemplu: o Europă fără vize și fără războaie franco-germane părea o utopie în 1913.

Uneori replica e doar o apelare la ridicol: proiectul e respins prin ironie, fără examinarea argumentelor. Alteori ascunde un argument real, ca la Rousseau: un proiect poate fi bun, dar nerealizabil azi, și poate deveni realizabil dacă se schimbă condițiile.

Regula: când auzi „e o utopie”, cere o precizare. E vorba despre ce e bine sau despre ce e posibil? Și de ce, exact, n-ar fi posibil? Rousseau ne avertizează însă și asupra greșelii opuse: în numele unei utopii, unii au justificat violența.

Un titlu luat de pe firma unui han

În aprilie 1795, Prusia și Franța revoluționară au semnat Pacea de la Basel. Câteva luni mai târziu, Immanuel Kant (1724–1804), profesor la Königsberg și cel mai important filosof al epocii, publica un text de aproximativ cincizeci de pagini: Spre pacea eternă. Un proiect filosofic (Zum ewigen Frieden).

Titlul e ironic. Kant povestește că l-a luat de pe firma unui han olandez, pe care era pictat un cimitir: singurul loc unde pacea e cu adevărat „eternă”. Întrebarea lui este dacă pacea perpetuă poate exista și între cei vii.

Lucrarea imită forma unui tratat de pace: are articole preliminare, articole definitive, suplimente și chiar un „articol secret”. Nu e o simplă joacă. Kant vrea să arate că pacea nu e un dar al norocului, ci o problemă de drept: ea trebuie instituită prin reguli, așa cum se instituie un stat.

Ce trebuie să înceteze: articolele preliminare

Cele șase articole preliminare enumeră practicile care fac imposibilă încrederea între state. Ele nu construiesc încă pacea, dar curăță terenul pentru ea.

Cel mai important poate e al doilea: un stat nu poate fi moștenit, schimbat, cumpărat sau dăruit, pentru că nu e o proprietate, ci o comunitate de oameni.

Ultimul articol spune că până și în război există limite: fără ele, nicio pace viitoare nu mai e posibilă.

Moldova în articolele lui Kant

Istoria Moldovei oferă exemple concrete pentru aceste principii. În 1812, prin Pacea de la București, Imperiul Rus și Imperiul Otoman au hotărât soarta teritoriului dintre Prut și Nistru fără să-i întrebe pe locuitorii lui. Este exact „schimbul” de teritorii și de oameni pe care îl condamnă al doilea articol.

În 1939, protocolul adițional secret al Pactului Molotov–Ribbentrop a împărțit Europa de Est în sfere de influență: un caz tipic de „rezervă secretă”, interzisă de primul articol.

Declarația de Independență din 27 august 1991 face referire explicită la acest pact. Principiile lui Kant se regăsesc în actul de naștere al statului nostru.

Trei niveluri ale păcii: articolele definitive

Partea cea mai importantă a lucrării sunt cele trei articole definitive. Ele nu mai spun ce trebuie să înceteze, ci cum se construiește pacea.

Kant descrie pacea pe trei niveluri, unul în altul: în stat, între state și între oameni, ca cetățeni ai lumii.

Cosmopolitism (gr. kosmopolites, „cetățean al lumii”): ideea că fiecare om aparține, dincolo de statul său, unei comunități a întregii omeniri. Exemplu: Erasmus voia să fie „cetățean al lumii”; Kant transformă ideea într-un drept.

Primul articol: republica

„Constituția civilă a fiecărui stat trebuie să fie republicană.”I. Kant, Spre pacea eternă (1795), primul articol definitiv

Constituție republicană: la Kant, nu înseamnă doar „fără rege”, ci libertate, aceleași legi pentru toți, egalitate între cetățeni, separarea puterilor și reprezentare. Exemplu: și o monarhie constituțională poate fi „republicană” în acest sens.

De ce ar aduce republica pacea? Într-o republică, pentru a declara război e nevoie de acordul cetățenilor. Iar cei care ar trebui să lupte, să plătească și să reconstruiască după război se vor gândi de două ori înainte să înceapă un „joc atât de rău”. Un monarh absolut nu pierde nimic din ospețele, vânătorile și palatele sale: el poate declara război ca pe o petrecere.

Al doilea articol: o federație, nu un stat mondial

„Dreptul popoarelor trebuie să se bazeze pe un federalism al statelor libere.”I. Kant, Spre pacea eternă (1795), al doilea articol definitiv

Între state, ca odinioară între indivizi, există o „stare naturală”: fiecare își face singur dreptate, prin forță. Indivizii au ieșit din ea creând statul. Ar părea logic ca statele să creeze, la fel, un stat mondial.

Kant respinge această soluție. Un stat mondial ar putea deveni un „despotism fără suflet” și ar șterge diversitatea popoarelor. El propune ceva mai modest: o federație de state libere (Völkerbund), o alianță voluntară care se extinde treptat și care doar păstrează pacea, fără să preia puterea suverană a membrilor.

Surogat negativ: numele pe care Kant îl dă federației. Ea nu este soluția ideală (un stat al tuturor popoarelor), ci înlocuitorul posibil, care măcar împiedică războiul. Exemplu: un acord între vecini de a nu se certa nu e o prietenie, dar e mai bun decât cearta.

Al treilea articol: ospitalitatea

Pe lângă dreptul din interiorul statelor și dreptul dintre state, Kant introduce un drept nou: dreptul oamenilor ca cetățeni ai lumii.

„Ospitalitatea înseamnă dreptul unui străin de a nu fi tratat cu ostilitate atunci când ajunge pe teritoriul altcuiva.”I. Kant, Spre pacea eternă (1795), al treilea articol definitiv (traducere după ed. H. B. Nisbet)

Dreptul e limitat: străinul poate vizita, dar nu are dreptul să se stabilească oriunde vrea. Kant îl folosește însă pentru o critică dură a colonialismului: europenii pretind că doar „vizitează” alte continente, dar le cuceresc și le înrobesc locuitorii. Argumentul lui: Pământul e o sferă, deci oamenii trebuie să învețe să trăiască unii lângă alții.

„Popoarele pământului au intrat, în măsuri diferite, într-o comunitate universală, iar aceasta s-a dezvoltat până acolo încât o încălcare a dreptului într-un loc al lumii este resimțită pretutindeni.”I. Kant, Spre pacea eternă (1795), al treilea articol definitiv (traducere după ed. H. B. Nisbet)

În 2022, Republica Moldova, una dintre cele mai sărace țări ale Europei, a primit sute de mii de refugiați din Ucraina. Familii obișnuite și-au deschis casele pentru necunoscuți: ospitalitatea lui Kant, în forma ei cea mai concretă.

Garanția: „chiar și un popor de diavoli”

De ce ar fi realizabil acest proiect, dacă oamenii nu sunt sfinți? Kant răspunde că pacea nu depinde de bunătatea oamenilor, ci de instituții bine construite.

„Problema întemeierii unui stat poate fi rezolvată chiar și de un popor de diavoli, dacă au minte.”I. Kant, Spre pacea eternă (1795), primul supliment (reformulat)

Nu e nevoie ca toți să fie buni, ci ca regulile să facă egoismul unora să-l limiteze pe al celorlalți. Aici e marea diferență față de Erasmus.

În plus, Kant crede că însăși istoria lucrează pentru pace: spiritul comerțului nu se împacă cu războiul și îi face pe oameni să caute pacea din interes, chiar înainte s-o caute din datorie. Ideea că dependența economică reciprocă face războiul prea scump va sta, peste un secol și jumătate, la baza Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (1951).

Gândire critică: analizăm argumentul lui Kant

Argumentul pentru legătura dintre republică și pace poate fi reconstruit ca în schema de alături. Premisa 3 nu e spusă, dar fără ea concluzia nu decurge.

Premisă ascunsă: o premisă nespusă, de care argumentul are totuși nevoie. Exemplu: „Ion e student, deci are timp liber” ascunde premisa „toți studenții au timp liber”.

Argumentul este valid, dar este și corect? Premisa ascunsă e punctul slab. În august 1914, mulțimi entuziaste au ieșit pe străzi în mai multe țări cu parlamente ca să salute începutul războiului. Propaganda și dezinformarea pot face ca cetățenii să susțină un război care nu e în interesul lor (vom reveni la asta în prelegerea 12).

Pe de altă parte, democrațiile liberale aproape niciodată nu s-au războit între ele: teoria „păcii democratice”, formulată de Michael Doyle în 1983, cu trimitere la Kant.

Atenție: o corelație nu dovedește automat o cauză. Ce altceva ar putea explica pacea dintre democrații?

Hugo și „Statele Unite ale Europei”

În secolul XIX, Europa a cunoscut o forță nouă, naționalismul, iar statele naționale își făceau armate tot mai mari. În acest context, scriitorul Victor Hugo a prezidat, la 21 august 1849, Congresul Internațional al Păcii de la Paris.

„Va veni o zi când voi, Franța, Rusia, Italia, Anglia, Germania, voi toate, națiuni ale continentului, fără să vă pierdeți calitățile distincte și glorioasa voastră individualitate, vă veți topi strâns într-o unitate superioară și veți alcătui fraternitatea europeană.”Victor Hugo, discursul de deschidere a Congresului Păcii, Paris, 1849 (traducere după textul francez)

Hugo anunța o zi în care ghiulelele vor fi înlocuite de voturi. Observă formula: unitate fără pierderea identității naționale. Aceeași idee o regăsim în deviza UE, „Unită în diversitate” (prelegerea 9).

În 1870, în exil pe insula Guernsey, Hugo a plantat un stejar pe care l-a numit „stejarul Statelor Unite ale Europei”. Stejarul trăiește și astăzi.

Coudenhove-Kalergi și mișcarea Paneuropa

După Primul Război Mondial, ideea a trecut de la literatură la politică. În 1923, contele Richard Coudenhove-Kalergi (1894–1972), un tânăr diplomat austriac, a publicat cartea Pan-Europa și a fondat Uniunea Paneuropeană, prima mișcare organizată pentru unificarea Europei.

Argumentul lui: o Europă fragmentată va fi fie distrusă de un nou conflict, fie dominată de puterile din afara ei. Soluția: o uniune politică și economică, cu piață comună. Printre susținători: Aristide Briand, Thomas Mann, Stefan Zweig, Albert Einstein.

Proiectul avea și limite: Pan-Europa lui Coudenhove-Kalergi lăsa pe dinafară Marea Britanie, socotită un imperiu mondial, și Rusia Sovietică. Revine întrebarea din prima prelegere: unde se termină Europa și cine hotărăște asta?

A mai trebuit un război mondial ca aceste idei să devină realitate. La 9 mai 1950, Robert Schuman a propus punerea în comun a producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei. Dar aceasta e tema prelegerii 5.

Este UE proiectul lui Kant?

Ne întoarcem la întrebarea prelegerii. Uniunea Europeană e adesea prezentată ca „împlinirea visului lui Kant”. Ca să vedem dacă e adevărat, comparăm proiectul din 1795 cu Uniunea de astăzi, punct cu punct.

Asemănările sunt clare: condiția democratică, aderarea voluntară, extinderea treptată. Diferențele mari țin de relația dintre state și de drepturile oamenilor.

Trei răspunsuri posibile

UE ca realizare a lui Kant. Statele membre sunt democrații, războiul dintre ele e de neimaginat, aderarea e voluntară. Jürgen Habermas, de exemplu, a văzut în proiectul european o continuare a ideii kantiene de a supune relațiile dintre state dreptului.

UE ca abatere de la Kant. Kant cerea o federație minimală. UE are monedă comună, un drept cu prioritate față de legile naționale și instituții care iau decizii obligatorii. Kant se temea de o putere centrală care să șteargă diferențele dintre popoare, ca euroscepticii de azi (prelegerea 13).

UE ca orizont kantian. Poate cel mai precis: UE nu a fost construită după un plan filosofic, ci prin pași mici și concreți. Ideile lui Kant au funcționat ca un orizont: o direcție, nu o schiță.

Construiește-ți poziția

Răspunde la întrebarea prelegerii după schema din prelegerea 1. Nu există un răspuns impus: contează să-ți poți susține teza și să răspunzi celui care nu e de acord.

Exemplu de teză: „UE nu e realizarea proiectului lui Kant, ci depășirea lui, pentru că le dă oamenilor mult mai mult decât dreptul de vizită.” Acum caută cea mai bună obiecție.