Toleranță și pluralism

Tolerăm doar ce nu ne place

În articolul 2 al Tratatului privind Uniunea Europeană, pe care l-am citit în prelegerea 6, societatea europeană este descrisă prin „pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”. Azi ne oprim la primele trei cuvinte din listă.

Cuvântul „toleranță” vine din latinescul tolerare, „a suporta, a îndura”. Sensul vechi spune ceva important: tolerăm doar ceea ce nu ne place. Nu spunem că „tolerăm” muzica preferată sau un prieten bun.

Filosoful german Rainer Forst arată că toleranța are trei componente. Fără prima, nu e toleranță, ci indiferență. Fără a treia, toleranța ar însemna să accepți orice, inclusiv violența.

Toleranță (lat. tolerare, „a suporta”): atitudinea de a nu împiedica ceva ce dezaprobi, pentru că ai motive mai puternice să-l lași să existe. Exemplu: nu ești de acord cu credința vecinului, dar îi respecți dreptul de a o practica.

Patru atitudini față de diferență

Din cele trei componente rezultă câteva distincții utile. Toleranța nu e același lucru cu indiferența și nici cu recunoașterea.

Intoleranța înseamnă să dezaprobi și să încerci să împiedici, prin forță sau prin lege. Indiferența înseamnă că nu ai nicio opinie: lucrul nu te privește. Toleranța înseamnă să dezaprobi, dar să nu împiedici. Recunoașterea înseamnă să vezi în diferența celuilalt o valoare.

În Republica Moldova trăiesc împreună vorbitori de română, rusă, găgăuză, ucraineană și bulgară, ortodocși, protestanți, catolici, musulmani, evrei și oameni fără religie. Pentru noi, aceste distincții nu sunt abstracte: le trăim în troleibuz, în grupă, în bloc.

Este toleranța prea puțin?

Unii critici spun că toleranța este o valoare „minimă” și chiar puțin arogantă. Cel care tolerează se așază deasupra celui tolerat: „te las să exiști”. Goethe scria că „a tolera înseamnă a jigni” și că toleranța ar trebui să fie doar o etapă spre recunoaștere.

Critica e serioasă. Totuși, într-o societate în care oamenii au convingeri profund diferite, toleranța este minimul fără de care conviețuirea devine imposibilă.

Și o diferență practică: recunoașterea nu poate fi impusă prin lege. Nimeni nu te poate obliga să te bucuri de credința vecinului. Toleranța, în parte, poate fi cerută: legea îți interzice să-l împiedici să și-o practice.

Gândire critică: un citat care nu există

Pe internet și în discursuri circulă fraza „Nu sunt de acord cu ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune”, atribuită lui Voltaire. Voltaire nu a scris-o. Fraza apare în cartea The Friends of Voltaire (1906) a scriitoarei engleze Evelyn Beatrice Hall, care rezuma așa atitudinea lui Voltaire.

Lecția: un citat celebru nu este automat un citat autentic. Înainte să folosești un citat, verifică sursa primară: opera, ediția, pagina.

Un argument sprijinit pe un nume („a spus Voltaire”) cade dacă atribuirea e falsă, chiar dacă ideea în sine poate fi bună. Ideea trebuie apărată cu argumente, nu cu o semnătură.

Un secol de războaie religioase

După Reforma protestantă (1517), Europa occidentală s-a împărțit între catolici și protestanți, iar protestanții s-au împărțit la rândul lor în mai multe confesiuni. Au urmat războaie lungi și sângeroase: războaiele religioase din Franța, Războiul de Treizeci de Ani, care a pustiit o mare parte din spațiul german, războaiele civile din Anglia.

Cuius regio, eius religio (lat.): „al cui e ținutul, a aceluia e și religia”. Principiul Păcii de la Augsburg (1555): supușii trebuiau să aibă religia principelui. Era o soluție pentru pacea dintre state, nu pentru libertatea oamenilor.

În acest context, filosoful englez John Locke (1632–1704), aflat în exil în Olanda, scrie Scrisoare despre toleranță, publicată în 1689, în latină și apoi în engleză. E unul dintre textele fondatoare ale ideii moderne de toleranță.

Două domenii, cu un hotar între ele

Locke pornește de la o distincție clară între treburile statului și cele ale religiei.

„Socotesc că, mai presus de orice, este necesar să deosebim cu exactitate treburile guvernării civile de cele ale religiei și să stabilim hotarele drepte dintre ele.”John Locke, Scrisoare despre toleranță (1689)

Statul există ca să apere bunurile civile: viața, libertatea, sănătatea, proprietatea. Biserica este o asociație liberă de oameni care se adună ca să-L cinstească pe Dumnezeu așa cum cred ei că trebuie. Fiecare are domeniul lui.

Argumentul: forța nu produce convingere

Argumentul central al lui Locke poate fi reconstituit în patru pași, ca alături.

Forța lui stă în faptul că nu cere nimănui să renunțe la convingerea că religia lui e cea adevărată. Chiar dacă sunt sigur că am dreptate, înțeleg că nu pot obține credința altuia prin forță: pot obliga pe cineva să spună o formulă, dar nu-l pot obliga să creadă.

Toleranța nu se sprijină aici pe îndoială („poate nu am dreptate”), ci pe înțelegerea limitelor puterii („nu pot obține asta prin forță”). E un argument pe care îl poate accepta și un om foarte credincios.

Un argument mai larg decât autorul lui

Locke nu era tolerant cu toată lumea. Îi excludea pe atei, pentru că, credea el, cine nu crede în Dumnezeu nu poate fi legat de jurăminte și promisiuni. Îi excludea și pe cei care datorează ascultare unui „principe străin”, prin care îi viza, de fapt, pe catolici. (Ideile sunt parafrazate.)

În schimb, cerea ca nici evreii, nici musulmanii, nici „păgânii” să nu piardă drepturile civile din cauza religiei. Observă două lucruri. Primul: un argument poate fi mai larg decât concluzia autorului său. „Forța nu produce convingere” se aplică la fel de bine ateilor și catolicilor.

Al doilea: limitele toleranței sunt mereu trasate de cineva, într-un anumit context. Întrebarea „pe cine nu tolerăm?” trebuie examinată critic de fiecare dată.

Un pericol nou: tirania majorității

La aproape două secole după Locke, filosoful englez John Stuart Mill (1806–1873) publică Despre libertate (1859). Între timp, pericolul se schimbase. Mill nu se temea doar de rege sau de biserică.

Tirania majorității: presiunea opiniei publice, a obiceiurilor și a „ce se cuvine”, care poate sufoca libertatea individului mai eficient decât orice lege. Expresia îi aparține lui Alexis de Tocqueville (Despre democrația în America, 1835). Exemplu: nimeni nu-ți interzice o opinie, dar ți-e frică s-o spui, pentru că vei fi batjocorit în grup.

Rețelele sociale au dat acestei presiuni o formă nouă: un val de mesaje poate „pedepsi” o opinie în câteva ore, fără nicio lege și fără niciun judecător.

Principiul vătămării

Mill propune un criteriu simplu ca să stabilim când societatea are dreptul să limiteze libertatea cuiva.

„Singurul scop pentru care puterea poate fi exercitată în mod legitim asupra oricărui membru al unei comunități civilizate, împotriva voinței sale, este acela de a împiedica vătămarea altora.”John Stuart Mill, Despre libertate (1859), cap. I

Consecința e importantă: binele propriu al cuiva nu e un motiv suficient ca să-l constrângi. Îl poți sfătui, convinge, avertiza, dar nu-l poți obliga. Cât timp faptele mele mă privesc doar pe mine, „asupra propriului corp și a propriei minți, individul este suveran”.

Principiul vătămării (engl. harm principle): libertatea unei persoane poate fi limitată doar ca să fie împiedicată vătămarea altora. Exemplu: poți fuma în propria casă, dar nu într-o sală plină de oameni.

Vătămare sau ofensă?

Principiul ridică imediat o întrebare grea: ce înseamnă „vătămare”? O lovitură e, evident, o vătămare. Dar o insultă? O caricatură care jignește credința cuiva?

Mill deosebește vătămarea, adică atingerea unor interese reale ale altora (siguranța, proprietatea, reputația), de ofensă, adică faptul că ceva ne displace sau ne rănește sentimentele. Pentru Mill, ofensa singură nu justifică o interdicție. Filosofi de după el, ca Joel Feinberg, s-au întrebat dacă unele ofense foarte grave nu ar trebui totuși limitate.

Încearcă singur. (1) Cineva publică pe o rețea socială o glumă despre o religie. (2) Cineva publică adresa și fotografia unui vecin și îndeamnă lumea să „îi dea o lecție”. (3) Cineva răspândește intenționat știrea falsă că un produs alimentar e otrăvit. Unde e vătămare, unde e doar ofensă și unde e greu de decis?

De ce să nu reducem la tăcere nicio opinie

În capitolul al II-lea, Mill apără libertatea de gândire și de exprimare cu o frază celebră.

„Dacă întreaga omenire, minus unul, ar fi de o părere și numai o singură persoană ar fi de părere contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptățită să-l reducă la tăcere pe acel om decât ar fi el, dacă ar avea puterea, îndreptățit să reducă la tăcere omenirea.”John Stuart Mill, Despre libertate (1859), cap. II

Mill dă patru argumente, rezumate alături. Ultimele două sunt cele mai interesante: ele spun că și cei care au dreptate au nevoie de cei care îi contrazic.

Un student care știe de ce Moldova a ales drumul european doar pentru că „așa se spune” cunoaște mai puțin decât unul care a ascultat și a cântărit argumentele celor care nu sunt de acord.

Rădăcina totalitarismului: un singur răspuns

Filosoful britanic Isaiah Berlin (1909–1997) s-a născut la Riga, în Imperiul Rus. Copil fiind, a trăit Revoluția din 1917 la Petrograd, înainte ca familia lui să emigreze în Anglia. Experiența regimurilor totalitare ale secolului XX l-a făcut să le caute rădăcina filosofică.

În eseul „Două concepte ale libertății” (1958), Berlin găsește această rădăcină în monism: credința că toate valorile autentice se potrivesc într-un singur sistem armonios și că există un singur răspuns corect la întrebarea „cum trebuie să trăim?”.

Dacă cineva crede că deține acest răspuns unic, orice sacrificiu impus altora pare justificat: „pentru binele lor”, „pentru viitorul luminos”.

Când valorile se ciocnesc

Împotriva monismului, Berlin susține pluralismul valoric.

„Dacă, așa cum cred, scopurile oamenilor sunt multe și nu toate sunt, în principiu, compatibile unele cu altele, atunci posibilitatea conflictului, și a tragediei, nu poate fi niciodată eliminată complet din viața omenească.”Isaiah Berlin, „Două concepte ale libertății” (1958) (reformulat)

Libertatea și egalitatea, dreptatea și mila, siguranța și viața privată sunt toate valori autentice. Uneori însă intră în conflict, iar atunci trebuie să alegem. Orice alegere înseamnă o pierdere, și nu există o formulă care să elimine conflictul.

O lege care pune camere video peste tot sporește siguranța, dar restrânge viața privată. Un impozit care reduce inegalitatea restrânge libertatea economică. Oameni rezonabili pot cântări diferit aceste perechi.

Pluralism nu înseamnă relativism

Berlin insistă că pluralismul nu este relativism. Relativistul spune că nicio valoare nu e mai bună decât alta: totul depinde de cultură sau de gust. Pluralistul spune că există mai multe valori obiective, nu că nu există niciuna.

Cruzimea gratuită, sclavia sau genocidul nu sunt „o altă valoare”. Sunt încălcarea unor valori pe care orice om le poate recunoaște. Pluralismul are, așadar, un orizont comun minim.

Pluralism valoric: ideea că există mai multe valori autentice, uneori incompatibile, între care trebuie să alegem, dar și limite comune. Exemplu: libertatea și securitatea sunt amândouă bune, însă tortura nu e „o opțiune printre altele”.

Formularea lui Popper

Ajungem la întrebarea prelegerii. În Societatea deschisă și dușmanii ei (1945), Karl Popper a formulat, într-o notă la capitolul 7, ceea ce a numit paradoxul toleranței.

„Toleranța nelimitată trebuie să ducă la dispariția toleranței. Dacă extindem toleranța nelimitată chiar și asupra celor intoleranți, dacă nu suntem pregătiți să apărăm o societate tolerantă împotriva atacului celor intoleranți, atunci cei toleranți vor fi distruși, și toleranța odată cu ei.”Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, vol. I, cap. 7, nota 4

Popper scria sub impresia directă a anilor 1930. Partidul nazist a ajuns la putere în Germania folosind instituțiile Republicii de la Weimar (alegerile, parlamentul, libertatea presei), pe care apoi le-a desființat. Democrația a fost distrusă cu propriile ei instrumente.

Ce spune nota, citită până la capăt

E foarte important să citim nota lui Popper în întregime. El nu spune că trebuie interzisă orice opinie intolerantă.

Cât timp putem contracara opiniile intolerante prin argumente raționale și le putem ține sub control prin opinia publică, ar fi o greșeală să le suprimăm. Dreptul de a nu-i tolera pe cei intoleranți apare abia când aceștia refuză discuția rațională, le interzic adepților să asculte argumente și îi îndeamnă să răspundă cu pumnii sau cu armele. (Ideile sunt parafrazate.)

Linia lui Popper nu trece, așadar, între opinii „bune” și opinii „rele”, ci între cuvânt și violență: între cei care acceptă regulile discuției și cei care vor să le distrugă.

„Democrația militantă”

După 1945, mai multe state europene au transformat ideea în instituții. Germania a prevăzut în Legea fundamentală (1949) că Curtea Constituțională poate declara neconstituționale partidele care urmăresc să desființeze ordinea democratică.

Democrație militantă: o democrație care se apără, de exemplu interzicând partidele care vor s-o desființeze. Termenul i se datorează juristului Karl Loewenstein (1937). Exemplu: interzicerea, în Germania, a partidelor care urmăresc abolirea ordinii democratice.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului caută un echilibru delicat. În cauza Handyside c. Regatului Unit (1976), ea a spus că libertatea de exprimare protejează și ideile care „ofensează, șochează sau neliniștesc”, pentru că așa cer „pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere, fără de care nu există societate democratică”. În cauza Refah Partisi c. Turciei (2003), a acceptat însă dizolvarea unui partid al cărui program era incompatibil cu democrația.

În iunie 2023, Curtea Constituțională a Republicii Moldova a declarat neconstituțional Partidul „Șor”, invocând, printre altele, finanțarea ilegală și acțiuni împotriva suveranității și a ordinii constituționale. Unii au văzut în decizie o apărare a democrației, alții o restrângere a pluralismului politic. Pentru noi, cazul nu e un prilej de a lua partea cuiva, ci un exemplu concret al întrebării lui Popper: unde trece limita și cine o stabilește?

Gândire critică: cum se abuzează de paradox

Paradoxul toleranței e citat des pe rețelele sociale, de obicei scurtat: „nu trebuie să-i tolerăm pe cei intoleranți”. Forma scurtată pierde condiția esențială a lui Popper (refuzul discuției și trecerea la violență) și poate fi folosită de oricine împotriva oricui: fiecare tabără își poate declara adversarii „intoleranți”.

De aceea, când cineva cere să fie interzis ceva în numele toleranței, pune cele trei întrebări de alături.

Fără aceste întrebări, apărarea toleranței poate deveni ea însăși o formă de intoleranță.

Trei răspunsuri la întrebarea prelegerii

Trebuie o societate deschisă să-i tolereze pe cei care vor s-o închidă? Putem deosebi trei poziții.

Toleranța absolută: orice opinie și orice partid trebuie permise, doar violența se pedepsește. Democrația militantă: statul poate interzice partidele și discursurile care urmăresc să distrugă ordinea democratică. Poziția lui Popper, citit în întregime: răspundem cuvintelor cu argumente și oprim doar trecerea la violență și refuzul regulilor discuției, prin instituții independente și proporțional.

Niciuna nu elimină dificultatea. Poate că aceasta e lecția lui Berlin: două valori autentice, libertatea și securitatea democrației, pot intra în conflict. Putem cere însă ca alegerea să fie făcută transparent, după reguli cunoscute dinainte, de instanțe independente, cu posibilitatea de a fi contestată. Sunt exact elementele statului de drept din prelegerea 8.

Un motto și temeiul lui juridic

Motto-ul Uniunii Europene, „Unitate în diversitate” (în latină, In varietate concordia), este folosit din anul 2000. A fost ales în urma unui concurs la care au participat elevi din statele membre de atunci și a fost proclamat la Parlamentul European.

Potrivit explicației oficiale a UE, motto-ul arată că europenii s-au unit ca să lucreze pentru pace și prosperitate, fiind în același timp îmbogățiți de culturile, tradițiile și limbile diferite ale continentului.

Ideea are și un temei juridic. Articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană spune că Uniunea „respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice”. Articolul 22 al Cartei Drepturilor Fundamentale adaugă că Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă și lingvistică.

Concret, UE are 24 de limbi oficiale. Orice cetățean li se poate adresa instituțiilor în oricare dintre ele și primește răspuns în aceeași limbă, iar legislația se publică în toate.

Câtă unitate și câtă diversitate?

Motto-ul pare să împace totul. Gândirea critică ne cere însă să vedem tensiunea pe care o ascunde. Dacă unitatea e prea mare, diversitatea devine decor: costume populare la festival, în timp ce totul se decide la fel peste tot. Dacă diversitatea e prea mare, unitatea devine o vorbă goală.

Putem deosebi trei modele. Asimilarea („creuzetul”): diferențele se topesc într-o identitate comună, cu riscul pierderii culturilor minoritare. Mozaicul multicultural: grupurile își păstrează identitatea unul lângă altul, cu riscul unor comunități paralele, care nu comunică. Diversitatea în cadrul unor valori comune: fiecare își păstrează limba, religia și tradițiile, dar toți acceptă aceleași reguli fundamentale.

Al treilea model e, de fapt, sensul juridic al motto-ului: diversitatea e protejată în interiorul valorilor din articolul 2, nu în afara lor. Ne întoarcem la Berlin: pluralismul are un orizont comun. „Unitate în diversitate” nu înseamnă „orice merge”.

Republica Moldova: o țară a diversității

Moldova este ea însăși un exemplu de „unitate în diversitate”, cu toate tensiunile ei. Potrivit rezultatelor preliminare ale recensământului din 2024, din aproximativ 2,4 milioane de locuitori recenzați (fără regiunea transnistreană), circa 77% s-au declarat moldoveni, 8% români, 5% ucraineni, 4% găgăuzi, 3% ruși și aproape 2% bulgari, alături de romi și alte etnii.

Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia are un statut special din 1994. Din 1996, Moldova este parte la Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale a Consiliului Europei.

O limbă comună și limbile minorităților

Întrebarea limbii a fost și rămâne una dintre cele mai sensibile. Limba de stat este limba română: în 2023, legislația a fost armonizată cu decizia Curții Constituționale din 2013. Rusa rămâne larg folosită în viața de zi cu zi.

Întrebarea filosofică este: cum poate un stat să afirme o limbă comună, necesară unității, și în același timp să protejeze limbile minorităților, cerute de diversitate? Standardele europene nu cer să alegi una dintre ele, ci echilibrul: cetățenii trebuie să poată comunica într-o limbă comună, iar minoritățile trebuie să-și poată păstra și transmite limba.

În grupa ta se vorbesc, probabil, română, rusă și poate alte limbi. Ce înseamnă, concret, „toleranță” între colegi cu limbi materne diferite? Și ce ar însemna „recunoaștere”? Gândește-te la un exemplu din experiența ta.