Iluminismul și moștenirea sa

O rețea, nu o școală

Ideile pe care stă proiectul european s-au format în perioada numită Iluminism (fr. les Lumières, germ. Aufklärung, engl. the Enlightenment). Aproximativ, este secolul XVIII: de la „Revoluția glorioasă” din Anglia (1688) până la Revoluția Franceză (1789).

Iluminismul nu a fost o școală cu un singur program. A fost o rețea de oameni care citeau aceleași cărți și își scriau scrisori. Nu erau de acord în toate, dar aveau o convingere comună: omul poate și trebuie să-și folosească propria rațiune ca să înțeleagă lumea și să-și organizeze viața în comun.

Regula de bază a epocii: autoritatea tradiției, a regelui sau a Bisericii nu mai ajunge. Orice pretenție trebuie să-și arate argumentele.

Enciclopedia: cunoaștere pentru oricine

Proiectul care simbolizează epoca este Enciclopedia lui Diderot și d’Alembert (1751–1772): 28 de volume care voiau să adune toată cunoașterea omenirii, de la filosofie până la meșteșugurile cele mai simple.

Ideea din spatele ei era revoluționară: cunoașterea nu e privilegiul unei elite. Ea trebuie pusă la dispoziția oricui știe să citească.

Și spațiul românesc a avut legături cu această lume. Dimitrie Cantemir (1673–1723), domn al Moldovei, a fost ales în 1714 membru al Academiei din Berlin. La cererea ei a scris Descriptio Moldaviae, o descriere a țării făcută cu metodele savanților vremii.

Cantemir aparține mai degrabă epocii de dinaintea Iluminismului propriu-zis. El arată însă că Moldova nu era în afara „republicii savanților” europene.

De ce contează pentru integrarea europeană

Articolul 2 al Tratatului privind Uniunea Europeană enumeră valorile Uniunii: demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și drepturile omului. Aproape toate au primit forma lor modernă în secolul XVIII.

Tot de aici vine și instrumentul pe care îl folosim în acest curs: gândirea critică.

Când citești articolul 2, citești, de fapt, un rezumat al secolului XVIII, trecut prin experiența secolului XX.

Un răspuns la o întrebare de revistă

În decembrie 1783, un pastor berlinez, Johann Friedrich Zöllner, întreba într-o notă de subsol a revistei Berlinische Monatsschrift: ce este, de fapt, Luminarea? Ar trebui să știm, scria el, înainte să ne apucăm să-i luminăm pe alții.

Răspunsul lui Kant a apărut în aceeași revistă, în decembrie 1784. Are doar câteva pagini, dar a devenit unul dintre cele mai citite texte ale filosofiei moderne.

„Luminarea este ieșirea omului din starea de minorat de care el însuși este vinovat. Minoratul este neputința de a te folosi de propriul intelect fără călăuzirea altuia. […] Sapere aude! Ai curajul să te folosești de propriul intelect! Aceasta este deviza Luminării.”I. Kant, „Răspuns la întrebarea: Ce este Luminarea?” (1784)

Expresia sapere aude vine de la poetul roman Horațiu (Epistole, I, 2) și înseamnă „îndrăznește să fii înțelept” sau „îndrăznește să știi”.

Minoratul de care suntem singuri vinovați

Minorat (germ. Unmündigkeit): în drept, starea celui care nu poate decide singur, pentru că altcineva semnează în locul lui. Kant folosește cuvântul în sens intelectual: ești „minor” când îi lași pe alții să gândească în locul tău. Opusul este majoratul intelectual.

Observă un detaliu: minoratul este „vinovat”, adică ales de noi. Kant nu vorbește despre cei fără acces la educație, ci despre cei care ar putea gândi singuri, dar nu o fac, din lene și din lașitate. E comod să fii minor: ai o carte care gândește pentru tine, un duhovnic care are conștiință pentru tine, un medic care îți stabilește ce să mănânci (reformulat).

Tutorii de azi sunt ușor de găsit: telefonul care îți spune ce să citești, influencerul care îți spune ce să crezi, grupul de pe Telegram care îți spune cu cine să votezi.

Autonomia: a-ți da singur legea

Kant nu ne cere să nu mai citim cărți sau să nu mai ascultăm de medici. Ne cere să verificăm, să înțelegem motivele și să ne asumăm concluzia.

Autonomie (gr. autos, „sine”, și nomos, „lege”): a-ți da singur legea, în loc să o primești de la altul. Opusul este heteronomia: a trăi după legea dată de altcineva. Exemplu: îți faci un vaccin pentru că ai înțeles de ce e recomandat, nu doar pentru că „așa se face”.

Doi oameni pot lua aceeași decizie: unul autonom, altul heteronom. Diferența e în motiv.

Uzul public și uzul privat al rațiunii

Cum se ajunge la Luminare? Nu prin revoluție, crede Kant. O revoluție poate înlătura un despot, dar nu schimbă felul de a gândi: prejudecăți noi le iau locul celor vechi. Condiția necesară este libertatea de a face uz public de rațiune.

Aici Kant face o distincție care surprinde. Uzul privat al rațiunii este cel pe care îl facem într-o funcție: ca ofițer, funcționar sau preot. Ofițerul care primește un ordin nu-l discută pe câmpul de luptă. Uzul public este cel pe care îl facem în fața întregului public al cititorilor. Același ofițer poate scrie, ca cetățean, un articol despre greșelile armatei.

Uzul privat poate fi limitat. Uzul public trebuie să fie mereu liber. Kant îl laudă pe regele Prusiei, Frederic al II-lea, a cărui deviză ar fi fost: „Discutați cât vreți și despre ce vreți, dar ascultați!”

Libertatea de exprimare din articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului se sprijină pe același raționament.

Un experiment de gândire

Dacă oamenii pot gândi singuri, de unde vine dreptul cuiva de a-i conduce? Răspunsul tradițional era: de la Dumnezeu, căci regii domneau „prin grația lui Dumnezeu”, sau de la tradiție.

Filosofii secolelor XVII–XVIII propun alt răspuns: puterea politică e legitimă doar dacă se sprijină pe acordul celor guvernați. Ca să-l explice, folosesc un experiment de gândire.

Starea naturală și contractul social: imaginează-ți oamenii fără stat, fără legi și fără poliție. Cum ar trăi? Și ce ar accepta, în mod rațional, ca să iasă din această stare? Acordul imaginat este contractul social. Exemplu: nu a semnat nimeni un astfel de contract, dar întrebarea „ai accepta aceste reguli?” e un test pentru orice putere.

Hobbes: securitatea înainte de toate

Thomas Hobbes (1588–1679) scrie Leviatanul (1651) după războiul civil englez. Pentru el, oamenii sunt cam egali ca forță și ca minte. Fiecare își urmărește interesul și se teme de ceilalți. Fără o putere comună, starea naturală este un „război al tuturor împotriva tuturor”: nu există agricultură, comerț, știință sau artă, pentru că nimeni nu e sigur pe rodul muncii lui.

„Și viața omului este solitară, săracă, urâtă, brutală și scurtă.”Th. Hobbes, Leviatanul (1651), cap. 13

Soluția: oamenii cad de acord să cedeze aproape toate drepturile unui suveran puternic, Leviatanul, care le garantează securitatea. Ei păstrează doar dreptul de a-și apăra viața.

Hobbes e important pentru că întemeiază statul pe acordul indivizilor, nu pe voința divină. Concluzia lui este însă o putere aproape absolută.

Locke: drepturile vin înaintea statului

John Locke (1632–1704), în Al doilea tratat despre guvernare (1689), e mai optimist. Starea naturală nu e un război permanent. Ea e guvernată de o lege a naturii, pe care rațiunea o poate cunoaște: oamenii sunt egali și independenți, iar nimeni nu are dreptul să-i facă rău altuia „în viața, sănătatea, libertatea sau bunurile sale” (reformulat).

Drepturi naturale: drepturile pe care omul le are prin simplul fapt că e om, înainte de orice stat. La Locke: viața, libertatea și proprietatea. Statul nu le creează, ci există ca să le apere.

De aici vin două idei pe care stă democrația liberală. Puterea trebuie să fie limitată și să lucreze prin legi cunoscute, egale pentru toți. Iar dacă guvernul devine tiranic, poporul are dreptul să i se opună.

Separația puterilor: ideea lui Montesquieu, din Despre spiritul legilor (1748), că puterea statului trebuie împărțită între legislativ, executiv și judecătoresc, pentru ca „puterea să oprească puterea”. Exemplu: în Moldova, Parlamentul votează legile, Guvernul le aplică, instanțele judecă.

Ideile lui Locke au inspirat Declarația de independență a Statelor Unite (1776) și, indirect, Declarația franceză din 1789.

Ideile devin lege

La 26 august 1789, la câteva săptămâni după căderea Bastiliei, Adunarea Națională a Franței adoptă Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului. În 17 articole scurte, ideile Iluminismului devin text juridic.

„Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitatea comună.”Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (1789), art. 1

În Declarație îi recunoaștem pe toți autorii discutați: drepturile naturale ale lui Locke (art. 2: libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la opresiune), legea ca „expresie a voinței generale” a lui Rousseau (art. 3 și 6) și separația puterilor a lui Montesquieu (art. 16).

Tot aici apar principii pe care le folosim zilnic: prezumția de nevinovăție (art. 9), libertatea opiniilor, inclusiv religioase (art. 10), și libera comunicare a gândurilor (art. 11).

O linie care ajunge până la noi

De la Declarația din 1789 pornește o linie care trece prin marile texte ale secolului XX și ajunge în Constituția Republicii Moldova.

Constituția din 1994 spune la articolul 1 că Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui sunt valori supreme.

Orice cetățean care consideră că drepturile i-au fost încălcate și a epuizat căile de atac din țară se poate adresa Curții Europene a Drepturilor Omului, de la Strasbourg.

„Toți oamenii”, dar care oameni?

Declarația vorbește despre „oameni”. În practică, însă, drepturile politice erau ale bărbaților cu proprietate. Trei reacții din aceeași epocă arată tensiunea.

Olympe de Gouges publică în 1791 Declarația drepturilor femeii și ale cetățenei. Dacă femeia are dreptul să urce pe eșafod, scrie ea, trebuie să aibă și dreptul să urce la tribună (reformulat). A fost executată în 1793.

În colonia franceză Saint-Domingue (azi Haiti), sclavii se revoltă în 1791, invocând aceleași drepturi. Franța abolește sclavia în 1794, iar Napoleon o reintroduce în 1802.

Edmund Burke, din direcția conservatoare, critică drepturile „abstracte” și apără drepturile moștenite prin tradiție.

Avem aici o contradicție în principiu? Mai degrabă o aplicare inconsecventă a principiului. Tocmai universalitatea textului le-a dat celor excluși un argument: „Ați spus toți oamenii. Și noi suntem oameni.”

Regulă de gândire critică: deosebește între a critica o idee și a critica felul în care a fost aplicată.

O carte scrisă în exil

În 1944, doi filosofi germani de origine evreiască, Max Horkheimer (1895–1973) și Theodor W. Adorno (1903–1969), aflați în exil în Statele Unite, scriu Dialectica Luminilor, publicată în 1947. Ei fac parte din așa-numita Școală de la Frankfurt.

Întrebarea lor e dureroasă. Cum a fost posibil ca Germania, țara lui Kant, Goethe și Beethoven, una dintre cele mai educate și mai avansate tehnic societăți din lume, să producă Auschwitz-ul? Nu cumva problema stă chiar în rațiunea de care Iluminismul era atât de mândru?

„Iluminismul, înțeles în sensul cel mai larg, ca progres al gândirii, a urmărit dintotdeauna să-i elibereze pe oameni de frică și să-i facă stăpâni. Dar pământul pe deplin luminat strălucește sub semnul unei nenorociri triumfătoare.”M. Horkheimer, Th. W. Adorno, Dialectica Luminilor (1947), cap. 1

Raționalitatea instrumentală

Teza lor centrală: Iluminismul s-a „întors împotriva lui însuși”. Rațiunea, care trebuia să-l elibereze pe om, s-a redus treptat la o singură întrebare.

Raționalitate instrumentală: gândirea care întreabă doar „cum ajung cel mai eficient la un scop?”, fără să mai întrebe „este bun acest scop?”. Natura devine materie de exploatat, iar omul devine și el un obiect de calculat, organizat și administrat.

Birocrația care a organizat trenurile spre lagărele de exterminare funcționa „rațional” în sens instrumental: eficient, ordonat, punctual. Îi lipsea însă orice întrebare despre sens și valoare.

În aceeași carte, autorii critică „industria culturală”: filmul și radioul produse în serie, care fac din om un consumator pasiv. Înlocuiește radioul cu algoritmii rețelelor sociale, iar critica pare scrisă pentru noi.

Gândirea critică, o moștenire iluministă

Observă ceva: chiar cursul tău de „Filosofie și gândire critică” e o moștenire iluministă. A cere argumente și a verifica sursele sunt aplicații ale lui sapere aude.

Chiar critica lui Adorno și Horkheimer e un exercițiu de gândire critică. Iluminismul este o tradiție care se poate critica pe sine: poate trăsătura lui cea mai europeană.

De aici se vede de ce autonomia intelectuală e o condiție a democrației. Un vot liber presupune cetățeni care pot cântări singuri argumentele. Când oamenii își „predau” judecata unui lider, unui post de televiziune sau unui grup online, democrația rămâne doar o formă.

Campaniile de dezinformare din jurul referendumului constituțional din 20 octombrie 2024 au arătat că, și în Republica Moldova, majoratul intelectual nu e un subiect teoretic. Vom reveni la el în prelegerea 12, „Adevăr, dezinformare, manipulare”.

Trei răspunsuri la întrebarea prelegerii

Universale. Valorile iluministe nu aparțin Europei, ci rațiunii, pe care o are orice om. Că au fost formulate întâi în Europa e un accident istoric, la fel cum teorema lui Pitagora nu e „grecească”. Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) a fost scrisă de o comisie internațională: alături de francezul René Cassin, au avut un rol important chinezul Peng-chun Chang, libanezul Charles Malik și indianca Hansa Mehta.

Doar europene. Ele exprimă istoria și interesele unei anumite civilizații, iar pretenția lor de universalitate a servit uneori la justificarea colonialismului („aducem civilizația”). Poziția e susținută de unii critici postcoloniali, dar și de regimuri autoritare care resping drepturile omului ca „valori occidentale”.

Universale ca pretenție, europene ca formulare. Amartya Sen, economist și filosof indian, a arătat că ideile de toleranță și dezbatere publică au rădăcini și în alte tradiții: la împăratul indian Așoka (sec. III î.Hr.) sau la împăratul Akbar (sec. XVI). Europa nu deține aceste valori, ci le-a dat o formă juridică și instituțională. Universalitatea lor nu e dată de la început: se câștigă prin dialog.

Atenție la două erori

Eroarea genetică: a judeca o idee după originea ei. Exemplu: „Aceste valori au apărut în Europa, deci sunt doar europene.” Originea unei idei nu decide valabilitatea ei. Nici medicina modernă nu e „doar europeană” pentru că multe descoperiri au fost făcute în Europa.

Tu quoque (lat. „și tu”): a respinge o idee arătând că cel care o susține nu o respectă. Exemplu: „Europenii au avut sclavie și colonii, deci nu au dreptul să vorbească despre drepturile omului.” Ipocrizia celui care susține o idee nu face ideea falsă. Arată doar că a fost aplicată inconsecvent.

Ambele erori apar des în discursul public despre integrarea europeană. Recunoașterea lor nu îți spune ce poziție să alegi, dar te ajută să alegi una din motive bune.

Construiește-ți poziția

Răspunde la întrebarea prelegerii după schema din prelegerea 1. Alege una dintre cele trei poziții și sprijin-o pe un exemplu din această prelegere.

Pentru Republica Moldova, întrebarea are și o formă practică. Când se spune că aderarea la UE înseamnă „a prelua valori străine”, merită întrebat: demnitatea omului, dreptul la un proces echitabil sau libertatea de a-ți spune opinia sunt „străine” cuiva?

Sau sunt valori pe care le putem recunoaște ca fiind ale noastre, pentru că sunt ale oricărui om?