Atena, Roma, Ierusalim

De unde vin ideile Europei?

În prelegerea trecută am văzut că Europa nu se poate defini doar prin geografie. Este, în mare parte, o idee: un set de convingeri despre om, adevăr și putere. Întrebarea firească este: de unde vin aceste idei?

Răspunsul clasic este că Europa s-a format din întâlnirea a trei tradiții, numite după trei orașe. Poetul francez Paul Valéry spunea, într-un text din 1924, că este „european” orice popor care a trecut prin trei influențe: a Romei, a creștinismului și a Greciei (reformulat).

Orașele sunt aici simboluri, nu locuri pe hartă. Atena înseamnă filosofia și democrația. Roma înseamnă dreptul și organizarea politică. Ierusalimul înseamnă tradiția biblică, iudaică și creștină.

„Ce are Atena cu Ierusalimul?”

Relația dintre aceste tradiții nu a fost întotdeauna armonioasă. La începutul secolului al III-lea, scriitorul creștin Tertulian, din Cartagina (în Tunisia de azi), punea o întrebare devenită celebră.

„Ce are, așadar, Atena cu Ierusalimul? Ce are Academia cu Biserica?”Tertulian, Despre prescripția ereticilor, 7

Tertulian voia să spună că filosofia grecească și credința creștină nu au nimic în comun. Istoria i-a dat și dreptate, și nedreptate: cele două tradiții s-au certat, dar s-au și împrumutat una pe alta.

În secolul XX, Lev Șestov (Atena și Ierusalim, 1938) și Leo Strauss (Ierusalim și Atena, 1967) au văzut în tensiunea dintre rațiune și credință chiar secretul vitalității europene.

O moștenire pe care o folosim zilnic

Moștenirea celor trei orașe e prezentă în viața noastră de zi cu zi. Limba română este o limbă latină. Codul civil al Republicii Moldova folosește termeni veniți din dreptul roman. Calendarul sărbătorilor e marcat de tradiția creștină. Iar cuvinte ca „democrație”, „politică” sau „filosofie” sunt grecești.

De la mit la logos

În secolele VII–VI î.Hr., în orașele grecești de pe coasta Asiei Mici, s-a petrecut ceva nou. Gânditori ca Thales din Milet au început să explice lumea nu prin povești despre zei, ci prin cauze naturale: din ce e făcut totul, de ce se produc cutremurele, cum se poate prezice o eclipsă. Această schimbare e numită adesea trecerea „de la mythos la logos”.

Logos (gr.): cuvânt, discurs, rațiune, temei, calcul. Ideea comună: o afirmație trebuie să aibă un temei pe care ceilalți îl pot verifica. Exemplu: „Cutremurele vin din mânia lui Poseidon” e un mit; „cutremurele au o cauză în pământ, pe care o putem căuta” e un început de logos.

Un mit se acceptă pentru că e vechi sau pentru că îl spune o autoritate. Un argument se acceptă doar dacă rezistă la întrebări. Din logos vine și cuvântul nostru „logică”.

Trecerea nu a fost nici bruscă, nici completă: grecii au învățat geometrie de la egipteni și babilonieni, iar alfabetul l-au preluat de la fenicieni. Noutatea lor a fost atitudinea: a discuta deschis, a critica ideile maestrului, a căuta adevărul de dragul adevărului.

Polis: a hotărî prin discuție

A doua invenție ateniană e politică.

Polis (gr.): cetatea, o comunitate mică și independentă, în care cetățenii decid împreună treburile comune. Din acest cuvânt vin „politică” și „poliție”.

Aristotel spunea că omul este „prin natura sa un animal politic” (zoon politikon). Și adăuga că omul e singura ființă care are logos, adică poate discuta despre ce e drept și ce e nedrept (Politica, I, 2). Pentru greci, politica și rațiunea sunt legate: viața în cetate înseamnă a hotărî prin discuție, nu prin forță.

În 508/507 î.Hr., reformele lui Clistene au pus bazele democrației ateniene (demos = popor, kratos = putere). Cetățenii votau direct legile în Adunarea poporului (ekklesia), multe funcții se ocupau prin tragere la sorți, iar tribunalele erau formate din sute de cetățeni-jurați.

Isonomia și isegoria (gr.): egalitatea în fața legii și dreptul egal de a lua cuvântul în adunare.

Pericle și cei lăsați pe dinafară

Cel mai cunoscut elogiu al democrației ateniene este discursul lui Pericle pentru soldații căzuți în primul an al războiului peloponesiac (431 î.Hr.), redat de istoricul Tucidide.

„Constituția noastră se numește democrație pentru că puterea se află în mâinile nu ale unei minorități, ci ale întregului popor.”Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 37

Textul trebuie citit cu atenție. „Întregul popor” însemna doar bărbații adulți, cu ambii părinți atenieni. Femeile, sclavii și străinii stabiliți în oraș (metecii) nu aveau drepturi politice. Se estimează că doar cca 10–20% dintre locuitorii Aticii puteau vota.

Democrația ateniană a fost o invenție uriașă, dar și una foarte exclusivă. Cuvintele mari („întregul popor”) merită verificate: pe cine cuprind de fapt?

Socrate: gândirea care întreabă

Moștenirea Atenei o rezumă cel mai bine Socrate (469–399 î.Hr.). Nu a scris nimic: îl cunoaștem mai ales din dialogurile elevului său, Platon. Discuta în piața publică (agora) cu oricine și punea întrebări până când interlocutorul descoperea că nu știe ce credea că știe.

În 399 î.Hr., Socrate a fost acuzat că nu crede în zeii cetății și că strică tineretul. Un tribunal de 501 cetățeni l-a condamnat la moarte. În discursul de apărare, redat de Platon, el refuză să renunțe la filosofie ca să-și salveze viața.

„O viață necercetată nu merită trăită.”Platon, Apărarea lui Socrate, 38a

Paradoxul: cea mai democratică cetate a Antichității îl condamnă pe omul gândirii libere.

Legea scrisă, la vedere

Romanii au transformat ideea de dreptate într-un sistem juridic. Prima lege scrisă a Romei, Legea celor XII Table (cca 450 î.Hr.), a fost afișată public în for. Legea nu mai era un secret al preoților și al aristocraților: o putea cunoaște oricine.

Stat de drept: puterea se exercită după reguli publice, cunoscute dinainte, care îi obligă și pe cei care guvernează. Exemplu: o amendă e legală doar dacă fapta era interzisă printr-o lege publicată înainte.

Timp de secole, juriștii romani au construit un limbaj juridic precis: proprietate, contract, obligație, moștenire. Juristul Ulpian (sec. III d.Hr.) definea dreptatea drept „voința constantă și perpetuă de a da fiecăruia ce i se cuvine”.

O lege mai presus de legi

Influențați de filosofia stoică grecească, romanii au formulat și ideea unei legi naturale, mai înalte decât legile scrise ale unui stat.

Lege naturală (lat. lex naturalis): o ordine morală valabilă pentru toți oamenii, pe care o poate descoperi rațiunea și pe care nicio lege scrisă nu o poate anula. Exemplu: chiar dacă o lege ar permite tortura, ea ar rămâne nedreaptă.

Cicero scria în Despre republică (III, 22) că adevărata lege este „rațiunea dreaptă, în acord cu natura”. Ea este aceeași la Roma și la Atena, iar niciun senat și niciun popor nu o poate anula (reformulat).

Cetățenia: un cerc care se lărgește

Atena era foarte strictă cu cetățenia: o lege din 451 î.Hr. o acorda doar celor născuți din tată și mamă atenieni. Roma a procedat altfel. Cetățenia romană a fost extinsă treptat: aliaților italici, apoi comunităților din provincii, iar în 212 d.Hr., prin edictul lui Caracalla (Constitutio Antoniniana), aproape tuturor locuitorilor liberi ai imperiului.

În anul 48 d.Hr., împăratul Claudius i-a convins pe senatori să primească în Senat nobili din Galia, amintindu-le că Roma însăși se făcuse mare primind străini (Tacit, Anale, XI, 24).

Cetățenia te proteja oriunde în imperiu: Faptele Apostolilor (cap. 22 și 25) povestesc cum apostolul Pavel, un evreu din Tars, scapă de biciuire spunând că e cetățean roman și cere să fie judecat de împărat.

Un statut juridic comun poate uni oameni de limbi și origini diferite. Astăzi, orice cetățean al unui stat membru al UE este, în același timp, și cetățean al Uniunii.

Rémi Brague: Europa, „calea romană”

Filosoful francez Rémi Brague propune, în cartea Europa, calea romană (1992), o interpretare originală. Pentru el, Roma nu e doar una dintre cele trei surse: Roma este felul în care Europa se raportează la toate sursele ei.

Romanii știau că nu ei au inventat cultura înaltă: filosofia, arta și știința le primiseră de la greci. Mai târziu, creștinii latini au știut că religia lor vine de la evrei. Romanii s-au văzut mereu ca moștenitori și transmițători, nu ca origine.

Secundaritate: termenul lui Brague pentru atitudinea de a te ști „al doilea”, moștenitor al unor surse mai vechi și mai valoroase, venite din afară.

Consecința: identitatea europeană n-ar consta într-un conținut fix pe care Europa îl posedă, ci într-o relație cu ceva venit din afară. De aici vin deschiderea ei față de ce e străin și obiceiul de a se reînnoi prin „renașteri”, întoarceri la sursele antice (Renașterea carolingiană, Renașterea italiană).

Îl citim critic pe Brague: și Roma de Răsărit

Teza lui Brague privește mai ales Europa latină. Dar Imperiul Roman a continuat încă o mie de ani în Răsărit, cu capitala la Constantinopol, iar locuitorii lui se numeau „romani” (rhomaioi), deși vorbeau grecește.

Pentru Moldova, moștenirea Atenei și a Ierusalimului a venit în mare parte prin Bizanț: prin Biserica Ortodoxă, prin limba greacă a cărților bisericești, prin dreptul bizantin. Istoricul Nicolae Iorga a numit această continuitate „Bizanț după Bizanț” (1935).

Întrebarea critică: dacă definim Europa prin „calea romană” occidentală, nu riscăm să socotim Europa de Est o Europă „de mâna a doua”? Sau, dimpotrivă, ideea de secundaritate se potrivește foarte bine unei țări ca Moldova, care a primit și a combinat influențe din mai multe direcții?

Omul „după chipul lui Dumnezeu”

A treia tradiție vine din Biblia ebraică (Vechiul Testament) și din creștinism. Prima ei idee decisivă se află chiar în primul capitol al Bibliei.

„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut.”Geneza 1:27, trad. D. Cornilescu

Imago Dei (lat.): „chipul lui Dumnezeu”. Dacă fiecare om îl poartă, valoarea lui nu depinde de origine, avere, putere, inteligență sau utilitate. Valoarea omului este dată, nu câștigată.

Aceasta e rădăcina ideii moderne de demnitate umană, pe care niciun stat nu o acordă și deci nu o poate lua. Carta drepturilor fundamentale a UE începe cu fraza „Demnitatea umană este inviolabilă” (art. 1). Constituția Republicii Moldova numește, la articolul 1, demnitatea omului printre „valorile supreme” ale statului.

Un om în comă, un copil abia născut sau un deținut nu „produc” nimic. Au totuși aceeași demnitate ca un campion olimpic.

Puterea sub o lege mai înaltă

A doua idee privește puterea. În lumea antică, regele era adesea socotit zeu sau fiu al zeilor. În Biblia ebraică, regele e un om ca toți ceilalți, supus legii lui Dumnezeu. Profetul Natan îl mustră public pe regele David pentru că i-a luat soția altuia și a provocat moartea soțului ei (2 Samuel 12).

Legea cere protecția celor slabi: „Să iubiți pe străin, căci și voi ați fost străini în țara Egiptului” (Deuteronomul 10:19).

Creștinismul adaugă o distincție cu urmări enorme. Întrebat dacă trebuie plătit impozit împăratului roman, Isus răspunde: „Dați Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22:21). Puterea politică are un domeniu propriu, dar nu stăpânește totul: conștiința omului nu îi aparține statului.

Din această distincție s-au dezvoltat, după secole de conflicte, separația dintre Biserică și stat și libertatea de conștiință.

Egalitatea: „nici iudeu, nici grec”

Apostolul Pavel, cetățeanul roman despre care am vorbit, scria comunităților creștine din Galatia, în Asia Mică:

„Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască; fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus.”Galateni 3:28, trad. D. Cornilescu

Textul nu a abolit sclavia și nici nu a schimbat imediat statutul femeii. Dar formulează o idee radicală pentru lumea antică: etnia, statutul social și genul nu stabilesc valoarea omului. Pentru Aristotel, unii oameni erau „sclavi prin natură”. Pentru Pavel, sclavul și stăpânul sunt egali.

Filosoful german Jürgen Habermas, care nu e un gânditor religios, a afirmat că universalismul egalitar din care s-au născut ideile de libertate, conștiință morală, drepturi ale omului și democrație este moștenitorul direct al eticii iudaice a dreptății și al eticii creștine a iubirii (reformulat).

Persoana: de la mască la cineva unic

Din dezbaterile teologice ale primelor secole creștine, despre Treime și despre natura lui Hristos, s-a născut un concept filosofic nou: persoana.

În latină, persona însemna la început masca de teatru, apoi rolul juridic al cuiva. Filosoful Boethius (sec. VI) a dat definiția devenită clasică: persoana este „substanța individuală de natură rațională”.

Persoană: nu doar un exemplar al speciei umane sau o funcție în societate, ci cineva unic și de neînlocuit. Exemplu: un angajat poate fi înlocuit pe postul lui, dar ca persoană nu poate fi înlocuit de nimeni.

Sinteză: trei tradiții

Fiecare tradiție a adus concepte-cheie și se regăsește azi în instituții concrete.

Moștenire nu înseamnă copiere

Europa de astăzi nu este o copie a Atenei, a Romei sau a Ierusalimului. Fiecare idee antică a fost reinterpretată, uneori până la a-și schimba complet sensul.

Ideea biblică a egalității în fața lui Dumnezeu a avut nevoie de aproape două mii de ani ca să devină egalitate în fața legii. Drumul acesta a trecut și prin Iluminism, temă la care ajungem în prelegerea a patra.

Mitul originilor pure

Discursul despre „rădăcinile Europei” are și o latură periculoasă. Poate deveni un mit al originilor pure: ideea că Europa ar avea o esență veche și curată, pe care trebuie s-o apărăm de „alții”.

Am văzut însă că fiecare dintre cele trei tradiții s-a format prin schimb. Grecii au învățat de la egipteni, babilonieni și fenicieni, romanii de la greci, iar creștinismul s-a născut în Orientul Apropiat, la marginea Imperiului Roman. Niciuna dintre aceste surse nu este, la origine, „europeană” în sens geografic.

În secolul XX, trecutul antic a servit și regimurilor autoritare: Mussolini pretindea că reînvie gloria Romei, iar propaganda nazistă și-a inventat un trecut „arian”. Când cineva invocă „rădăcinile” ca să excludă, întreabă: ce alege să-și amintească și ce alege să uite?

„Rădăcini creștine” în tratat?

În 2003–2004, când statele UE redactau Tratatul constituțional, unii (Polonia, Italia, juristul J. H. H. Weiler în cartea O Europă creștină) au cerut ca preambulul să menționeze rădăcinile creștine. Alții, mai ales Franța, s-au opus, invocând laicitatea.

Compromisul se găsește astăzi în preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană:

„Inspirându-se din moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale care constituie drepturile inviolabile și inalienabile ale persoanei, precum și libertatea, democrația, egalitatea și statul de drept…”Tratatul privind Uniunea Europeană, Preambul

Textul recunoaște o moștenire religioasă fără să numească vreo religie și vorbește despre valori universale, nu despre valori „ale noastre”.

Eroarea genetică

Eroarea genetică: a judeca o idee după originea ei, nu după argumentele care o susțin. Exemplu: „Nu cred în teorema lui Pitagora, pentru că Pitagora conducea o sectă ciudată.”

În discuțiile despre Europa, eroarea apare în două forme opuse (vezi alături). Originea „rea” nu dovedește că o idee e greșită, iar originea „nobilă” nu dovedește că e corectă. Dacă demnitatea umană e o valoare, e valabilă pentru că o putem justifica, nu pentru că e veche.

Concluzia: istoria ne ajută să înțelegem de unde vin valorile, dar nu ne scutește să le justificăm. Tocmai de aceea preambulul TUE le numește „universale”.

Patru răspunsuri posibile

Ne întoarcem la întrebarea prelegerii. Articolul 2 al Tratatului privind Uniunea Europeană enumeră valorile Uniunii: demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului. Fiecare tradiție poate revendica o parte din listă.

Pentru Atena: fără dezbatere publică și fără dreptul de a întreba, nicio valoare nu poate fi apărată. Pentru Roma: UE e o „comunitate de drept”, construită prin tratate; chiar și tratatul fondator al Comunității Economice Europene a fost semnat, simbolic, la Roma, în 1957. Pentru Ierusalim: demnitatea umană e prima valoare din articolul 2, iar din ea decurg celelalte.

Există și un al patrulea răspuns, al lui Brague: poate că moștenirea cea mai importantă nu e un conținut, ci atitudinea de a învăța de la alții și de a pune în dialog surse diferite.

Construiește-ți poziția

Alege tradiția pe care o socotești cea mai influentă și formulează-ți poziția după schema din prelegerea 1.

Exemplu de teză: „Ierusalimul contează cel mai mult, pentru că demnitatea umană e temelia tuturor celorlalte valori din articolul 2.” Acum gândește-te ce ar spune un susținător al Atenei.