Catastrofa secolului XX

De la promisiunea Luminilor la catastrofă

În prelegerea trecută am văzut marea promisiune a Iluminismului: folosindu-și propria rațiune, oamenii pot ieși din „starea de minorat”, își pot cunoaște drepturile și pot construi state care să le respecte. Am văzut și avertismentul lui Adorno și Horkheimer: rațiunea redusă la un simplu instrument poate servi și dominației. Secolul XX a arătat că avertismentul nu era o exagerare.

Primul Război Mondial (1914–1918) a ucis aproximativ 17–20 de milioane de oameni. A fost primul război industrial: mitraliere, gaze toxice, tranșee în care mureau zeci de mii de oameni pentru câțiva kilometri de teren. Pacea de la Versailles (1919) a fost construită pe ideea de pedeapsă: Germania a fost declarată vinovată și obligată să plătească reparații uriașe. Umilința și criza economică au pregătit terenul pentru extremism.

Al Doilea Război Mondial (1939–1945) a fost și mai devastator: între 70 și peste 80 de milioane de morți, cei mai mulți civili. Orașe întregi au fost distruse, de la Varșovia la Dresda, de la Stalingrad la Rotterdam.

Reține legătura: o pace construită pe umilirea învinsului a pregătit următorul război. Vom vedea că în 1950 Europa a ales intenționat drumul opus.

Holocaustul și Gulagul: răul ca administrație

În centrul catastrofei stă Holocaustul: exterminarea sistematică a aproximativ 6 milioane de evrei de către regimul nazist și aliații săi, alături de romi, persoane cu dizabilități și alte grupuri.

Holocaust (ebr. Shoah): genocidul evreilor europeni, organizat de Germania nazistă și aliații ei între 1941 și 1945. Exemplu: lagărul de la Auschwitz, unde au fost uciși peste un milion de oameni.

Ce face Holocaustul unic nu este doar numărul victimelor, ci faptul că a fost un proiect birocratic. Oamenii erau înregistrați, deposedați, transportați și uciși după planuri, tabele și orare.

În paralel, în Uniunea Sovietică, regimul lui Stalin a construit Gulagul, sistemul de lagăre de muncă forțată prin care au trecut milioane de oameni. Au existat foamete provocate sau agravate de politici de stat, epurări, execuții în masă și deportări ale unor popoare întregi. Și aici violența era organizată administrativ: liste, cote, decizii semnate.

Ce este nou: totalitarismul

Tirani și masacre au existat în toată istoria. Ce aduce nou secolul XX? Răspunsul filosofilor: o formă politică nouă.

Totalitarism: regim care nu vrea doar să guverneze sau să se îmbogățească, ci să controleze total societatea și chiar gândirea oamenilor, în numele unei ideologii care pretinde că știe legile Naturii sau ale Istoriei. Exemplu: Germania nazistă și URSS-ul lui Stalin.

Termenul a fost folosit întâi în Italia lui Mussolini, apoi a fost aplicat ambelor regimuri. Cea mai profundă analiză a lui îi aparține lui Hannah Arendt.

Primo Levi, chimist italian și supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz, ne dă cheia întregii prelegeri:

„S-a întâmplat, deci se poate întâmpla din nou: acesta este miezul a ceea ce avem de spus.”Primo Levi, Cei ce s-au înecat și cei ce s-au salvat (1986), Concluzie

Memoria catastrofei nu e o lecție de istorie de învățat pe de rost. E o întrebare pentru azi: ce condiții ar face posibil din nou așa ceva?

„Dreptul de a avea drepturi”

Hannah Arendt (1906–1975) s-a născut într-o familie evreiască din Germania și a studiat filosofia cu Martin Heidegger și Karl Jaspers. În 1933 a fost arestată pentru scurt timp de Gestapo, apoi a fugit în Franța, iar în 1941 a ajuns în Statele Unite.

Ani buni a trăit ca apatridă, fără cetățenia niciunui stat. Experiența i-a arătat ceva ce va deveni o idee centrală a operei ei: drepturile omului, proclamate ca universale, nu valorează mare lucru pentru cel care nu aparține niciunei comunități politice. Cine nu are un stat care să-i apere drepturile rămâne, practic, fără ele.

Dreptul de a avea drepturi: pentru Arendt, dreptul de bază de a aparține unei comunități politice, fără de care celelalte drepturi rămân doar pe hârtie. Exemplu: un refugiat fără acte nu poate merge la tribunal, nu poate munci legal și nu poate vota nicăieri.

Patru trăsături ale totalitarismului

În Originile totalitarismului (1951), Arendt analizează nazismul și stalinismul ca două forme ale aceluiași fenomen nou. Totalitarismul se deosebește de tirania clasică prin patru trăsături.

Ideologia: o explicație totală a lumii, care pretinde că știe legea Istoriei (lupta de clasă) sau a Naturii (lupta raselor). Faptele care nu se potrivesc sunt ignorate. Teroarea: lovește nu doar opozanții, ci și nevinovații. Oricine poate deveni „dușman”, deci nimeni nu se mai simte în siguranță.

Izolarea: legăturile dintre oameni (familie, prieteni, asociații, biserică) sunt slăbite sau distruse. Omul singur, care nu are cu cine vorbi, nu mai poate rezista. Oamenii „de prisos”: lagărele sunt „laboratoarele” totalitarismului, unde ființele umane sunt transformate în exemplare interschimbabile, fără individualitate.

Pluralism: existența mai multor partide, opinii, asociații și surse de informare. Pentru Europa de după 1945, pluralismul nu este un lux, ci o protecție împotriva dominației totale. Exemplu: o presă independentă și o societate civilă activă.

Eichmann la Ierusalim: „banalitatea răului”

În 1961, Adolf Eichmann, unul dintre organizatorii deportării evreilor spre lagărele morții, a fost judecat la Ierusalim. Arendt a urmărit procesul ca reporter pentru revista The New Yorker. Se aștepta să vadă un monstru. A văzut un funcționar: un om preocupat de carieră, care vorbea în clișee, se lăuda cu eficiența lui și susținea că doar „și-a făcut datoria”.

Banalitatea răului: ideea lui Arendt că răul extrem poate fi făcut de oameni obișnuiți, care nu sunt nici sadici, nici fanatici, ci pur și simplu nu gândesc. Nu înseamnă că răul ar fi mic. Exemplu: funcționarul care semnează liste de deportare fără să se întrebe ce se va întâmpla cu oamenii de pe ele.

„Necazul cu Eichmann era tocmai că atât de mulți semănau cu el și că acești mulți nu erau nici perverși, nici sadici, ci erau, și sunt încă, îngrozitor și înspăimântător de normali.”Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim (1963), Epilog

Legătura cu gândirea critică este directă. Pentru Arendt, a gândi înseamnă a purta un dialog cu tine însuți, ca Socrate, și a fi în stare să spui „nu”. Gândirea critică nu e doar o tehnică de examen, ci o condiție morală: un om care gândește e mai greu de transformat într-un instrument.

O citim critic și pe Arendt

Teza „banalității răului” a fost puternic contestată. Istoricii care au studiat ulterior documentele, de exemplu Bettina Stangneth, în Eichmann înainte de Ierusalim (2011), au arătat că Eichmann era un antisemit convins, care se lăuda în anii 1950, în Argentina, cu rolul său. Imaginea de „funcționar care doar a executat ordine” era, în mare parte, strategia lui de apărare la proces.

Ce învățăm de aici? O idee filosofică poate fi valoroasă în general: mulți oameni obișnuiți au participat într-adevăr la crime fără să fie fanatici. Dar aplicarea ei la un caz concret trebuie verificată cu faptele.

Deosebește mereu teza de exemplul ales ca s-o ilustreze. Un exemplu prost ales nu infirmă automat teza, dar o slăbește.

Nici „toți”, nici „nimeni”

Karl Jaspers (1883–1969), profesorul și prietenul lui Arendt, a fost unul dintre puținii mari filosofi germani care nu au făcut niciun compromis cu nazismul. Soția lui era evreică, iar amândoi au trăit ani întregi sub amenințarea deportării.

În iarna 1945–1946, Jaspers a ținut la Universitatea din Heidelberg un curs despre întrebarea pe care toată Germania o evita: cine este vinovat? Prelegerile au apărut în 1946, sub titlul Problema vinovăției.

Jaspers respinge două extreme. Prima: „toți germanii sunt vinovați”, adică ideea unei vinovății colective în sens penal sau moral. A doua: „nimeni nu e vinovat, doar Hitler și câțiva lideri”. Ca să iasă din această alternativă falsă, el deosebește patru sensuri ale vinovăției.

Patru tipuri de vinovăție

Vinovăția criminală o poartă cel care a încălcat legi clare: a ucis, a torturat, a deportat. Judecă instanța. Exemplu: procesul de la Nürnberg (1945–1946).

Vinovăția politică o poartă cetățenii unui stat pentru faptele statului lor. Consecința nu e pedeapsa, ci răspunderea: reparații, limitarea puterii.

Vinovăția morală o poartă fiecare om pentru ce a făcut sau n-a făcut personal: a tăcut, s-a adaptat, a privit în altă parte. Aici judecă doar propria conștiință.

Vinovăția metafizică o simte orice om care a supraviețuit în timp ce alții erau uciși lângă el. Pentru Jaspers, judecă doar Dumnezeu.

Distincția are mare valoare practică: un popor poate avea o răspundere politică comună fără ca fiecare om să fie vinovat penal.

Confruntarea cu trecutul

Jaspers arată că legea și tribunalele nu sunt suficiente: o societate are nevoie și de o examinare morală, pe care nu i-o poate impune nimeni din afară. El credea că doar o asumare onestă a trecutului deschide drumul spre reconcilierea cu vecinii și spre o democrație autentică.

Germania a parcurs acest drum treptat, cu ezitări, de-a lungul mai multor decenii. Un moment simbolic a fost decembrie 1970, când cancelarul Willy Brandt a îngenuncheat în fața monumentului eroilor ghetoului din Varșovia.

Vergangenheitsbewältigung (germ.): „confruntarea cu trecutul”, procesul prin care o societate își asumă crimele trecute prin justiție, educație și memorie publică. Exemplu: în Germania, elevii învață la școală despre Holocaust și vizitează adesea memorialele fostelor lagăre.

Visul european în anii întunericului

Ideea unei Europe unite nu a apărut abia în 1950. În 1941, pe insula Ventotene, unde fuseseră închiși de regimul lui Mussolini, antifasciștii italieni Altiero Spinelli și Ernesto Rossi au scris Manifestul de la Ventotene. Ei susțineau că suveranitatea absolută a statelor naționale duce inevitabil la război și că, după înfrângerea fascismului, Europa trebuie să devină o federație. Manuscrisul a fost scos de pe insulă pe ascuns.

După război, ideea a ieșit din clandestinitate. La Zürich, în 1946, Winston Churchill a cerut construirea unui fel de „State Unite ale Europei” și a spus un lucru surprinzător, la doar un an după război:

„Primul pas în recrearea familiei europene trebuie să fie un parteneriat între Franța și Germania.”Winston Churchill, discursul de la Universitatea din Zürich, 19 septembrie 1946

În 1949 a fost fondat Consiliul Europei, iar în 1950 a fost semnată Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pasul decisiv spre viitoarea Uniune Europeană a venit însă din altă direcție.

9 mai 1950: cărbune și oțel

La 9 mai 1950, ministrul francez de externe Robert Schuman a citit în fața presei, la Paris, o declarație scurtă, pregătită împreună cu Jean Monnet. Propunerea era concretă și, pentru epocă, uimitoare: Franța și Germania, care se războiseră de trei ori în 70 de ani (1870, 1914, 1939), să pună întreaga lor producție de cărbune și oțel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizație deschisă și altor țări europene.

De ce cărbune și oțel? Pentru că erau resursele de bază ale industriei de război: tancuri, tunuri, căi ferate. Un stat care nu mai controlează singur aceste resurse nu mai poate pregăti în secret un război împotriva vecinului.

Declarația spune explicit că, prin această solidaritate, orice război între Franța și Germania va deveni „nu numai de neconceput, ci și imposibil din punct de vedere material”.

Metoda: pași mici, solidaritate de fapt

Ideea filosofică centrală a declarației este una de metodă:

„Europa nu se va face dintr-odată și nici printr-o construcție de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, care vor crea mai întâi o solidaritate de fapt.”Declarația Schuman, 9 mai 1950

Solidaritate de fapt: legături create prin interese și proiecte comune concrete, nu prin declarații. Exemplu: două țări care își administrează împreună cărbunele au tot interesul să nu se lupte între ele.

Proiectul a fost pus repede în practică. Prin Tratatul de la Paris (1951), șase state (Franța, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg) au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). În 1957, prin Tratatele de la Roma, aceleași state au creat Comunitatea Economică Europeană. De aici, prin multe etape, s-a ajuns la Uniunea Europeană de astăzi.

Ziua de 9 mai este sărbătorită în UE ca Ziua Europei.

De ce este Declarația un act filosofic?

La prima vedere, Declarația pare un document tehnic despre industrie. De fapt, ea conține trei idei filosofice importante.

Reconcilierea în locul pedepsei. După 1919, pacea fusese construită pe umilirea învinsului. În 1950, Germania este tratată ca partener egal, la doar cinci ani după război. E o alegere morală: viitorul comun e pus mai presus de dreptul la răzbunare.

Pacea ca proces, nu ca proclamație. Tratatele de pace și declarațiile solemne de prietenie nu împiedicaseră războaiele anterioare. Schuman și Monnet propun pași mici, care creează interese comune, obișnuința cooperării și încredere.

Suveranitatea împărțită. Pentru prima dată, state europene acceptă de bunăvoie să pună o parte din puterea lor sub o autoritate comună, independentă de guverne. Este exact ce ceruseră Spinelli și Rossi.

Reconstruim argumentul

Să aplicăm ce știm despre structura argumentelor. Iată o reconstrucție posibilă, simplificată, a Declarației.

Presupoziție: o premisă nespusă, dar necesară pentru ca argumentul să funcționeze. Exemplu: „Ia umbrela, e înnorat” presupune că norii aduc de obicei ploaie.

Argumentul Declarației are trei presupoziții. Prima: interdependența economică reduce riscul de război. E ideea lui Montesquieu din prelegerea trecută: „efectul natural al comerțului este de a duce la pace”. A doua: instituțiile comune pot crea încredere. A treia: Germania poate fi un partener de încredere.

Cele mai multe slăbiciuni ale unui argument se ascund în presupoziții. Ele sunt primul loc unde merită să cauți.

Testul lui Angell

Să testăm presupoziția principală. În 1910, Norman Angell scria în Marea iluzie că economiile europene sunt atât de legate între ele încât un război ar fi absurd. Patru ani mai târziu a izbucnit Primul Război Mondial.

Concluzia: interdependența economică singură nu este o condiție suficientă pentru pace. Ce adaugă Schuman în plus față de simplul comerț? Instituții comune, care leagă statele și după ce entuziasmul trece, și o decizie politică de reconciliere.

O condiție poate fi necesară fără să fie suficientă. Comerțul ajută pacea, dar nu o garantează.

Corelație sau cauzalitate?

Se spune adesea: „Datorită integrării europene, statele membre nu s-au mai războit între ele din 1945.” În 2012, Uniunea Europeană a primit Premiul Nobel pentru Pace tocmai pentru acest motiv. Faptul este adevărat. Dar este dovedită și relația cauzală?

Corelație și cauzalitate: două lucruri pot apărea împreună (corelație) fără ca unul să-l producă pe celălalt (cauzalitate). Exemplu: vara se vând mai multe înghețate și au loc mai multe înecuri, dar înghețata nu provoacă înecuri. Cauza comună e căldura.

Există explicații alternative: prezența militară americană și NATO, amenințarea comună din partea URSS în Războiul Rece, descurajarea nucleară, creșterea economică postbelică, memoria vie a războiului. Cel mai probabil, pacea are mai multe cauze, iar integrarea europeană e una dintre ele.

Un argument onest în favoarea UE nu are nevoie să exagereze. E suficient să arate că integrarea a contribuit și a făcut pacea mai stabilă în timp.

Un secol de catastrofe, pe teritoriul nostru

Teritoriul Republicii Moldova de astăzi a trăit secolul XX ca pe o succesiune de catastrofe, sub regimuri diferite: război, Holocaust, deportări și foamete, sub două dictaturi.

În multe familii există amintiri directe ale acestor evenimente: bunici deportați, rude moarte de foame, soldați căzuți pe fronturi opuse. În 2013, la gara din Chișinău a fost inaugurat monumentul „Trenul durerii”, dedicat victimelor deportărilor. În același oraș există monumente ale victimelor ghetoului și complexul memorial „Eternitate”, dedicat soldaților căzuți în al Doilea Război Mondial.

Trei monumente în același oraș, pentru trei feluri de victime. Fiecare spune o parte din aceeași istorie.

Aceeași zi, două memorii

Memoria acestor evenimente este însă divizată. Un exemplu concret este ziua de 9 mai. Pentru unii, este în primul rând Ziua Victoriei asupra nazismului și ziua comemorării celor căzuți. Pentru alții, este și Ziua Europei, aniversarea Declarației Schuman.

La fel, pentru unii, 1944 înseamnă „eliberare”. Pentru alții, înseamnă întoarcerea unei ocupații și începutul deportărilor. Ambele grupuri au morți reali de plâns.

Memorie divizată: situația în care grupuri din aceeași societate își amintesc diferit același trecut și îi dau sensuri opuse. Exemplu: aceeași dată de calendar, sărbătorită de unii ca victorie și trăită de alții ca început al unei suferințe.

Reconciliere, nu uitare

Aici lecțiile lui Jaspers și Schuman devin practice. Jaspers ne arată că reconcilierea nu înseamnă uitare, ci asumarea onestă a adevărului, inclusiv a celui incomod pentru propria comunitate. Schuman ne arată că reconcilierea se construiește prin proiecte comune concrete.

Reconciliere: refacerea încrederii dintre foști adversari, pe baza recunoașterii adevărului despre trecut și a unor proiecte comune pentru viitor. Exemplu: Franța și Germania, dușmani în trei războaie, sunt astăzi parteneri apropiați în UE.

Republica Moldova negociază aderarea la UE: negocierile au fost deschise în iunie 2024, iar în 2026 a fost deschis primul grup de capitole (cluster). Moldova se alătură astfel unui proiect născut tocmai din voința de a depăși o memorie a urii, nu de a o șterge.

Pace negativă și pace pozitivă

Ne întoarcem la întrebarea prelegerii. Ca s-o discutăm precis, ne ajută o distincție a sociologului norvegian Johan Galtung (1969).

Pace negativă și pace pozitivă: pacea negativă înseamnă doar absența războiului. Pacea pozitivă înseamnă încredere, dreptate, cooperare și relații bune între oameni. Exemplu: doi vecini care nu se mai bat au pace negativă. Doi vecini care se ajută la reparația gardului au pace pozitivă.

Întrebarea devine: poate o construcție economică să producă nu doar pace negativă, ci și pace pozitivă?

Trei răspunsuri

Da, interesele creează virtuți. Ca la Aristotel, unde virtutea se formează prin obișnuință, cooperarea zilnică creează în timp încredere. Comerțul, schimburile, proiectele comune îi fac pe oameni să se cunoască. Problema: exemplul din 1914 arată că interdependența poate coexista cu ura și se poate prăbuși repede.

Nu, pacea morală cere memorie și pocăință. Fără asumarea trecutului, ca la Jaspers, cooperarea economică rămâne un calcul de interese, care se poate schimba oricând. Problema: asumarea morală cere timp, uneori generații. Între timp, oamenii au nevoie de o pace concretă, chiar și „doar” negativă.

Ambele, în ordinea potrivită. Declarația spune că realizările concrete vor crea „mai întâi” o solidaritate de fapt. Economia creează cadrul, iar pacea morală vine apoi, prin gesturi politice și umane: schimburile de tineri franco-germani (din 1963), îngenuncherea lui Brandt (1970), Kohl și Mitterrand ținându-se de mână la Verdun (1984). Problema: ce se întâmplă dacă pasul al doilea nu mai vine?