Valorile UE

De la cărbune și oțel la valori

În prelegerea trecută am văzut cum proiectul european s-a născut din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial. Declarația Schuman din 1950 vorbea despre lucruri foarte concrete: dacă producția de cărbune și oțel este pusă în comun, războiul devine „nu doar de neconceput, ci imposibil din punct de vedere material”. La început, Europa unită era în primul rând o comunitate de interese.

Astăzi Uniunea se descrie altfel. Articolul 2 al Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE) spune pe ce „se întemeiază” Uniunea, iar articolul 49 cere oricărui stat nou să respecte aceleași valori.

Pentru Republica Moldova, care negociază aderarea din 2024 și a deschis în 2026 primul grup de capitole, „Elemente fundamentale” (statul de drept, justiția, lupta împotriva corupției), articolul 2 nu este un text abstract. Este criteriul după care va fi evaluată.

Prelegerea aceasta deschide Modulul II, „Valorile europene”. Următoarele patru prelegeri iau pe rând câte o valoare din articolul 2 și o discută pe larg.

Trei sensuri ale cuvântului „valoare”

În limbajul de zi cu zi, „valoare” înseamnă mai multe lucruri. Spunem că o casă valorează 50 000 de euro (sens economic), că un student e valoros (sens de merit) sau că libertatea este o valoare (sens moral și politic). În această prelegere ne interesează doar al treilea sens.

Valoare (sens moral și politic): ceva ce considerăm demn de a fi urmărit, protejat sau respectat pentru el însuși și care ne orientează alegerile. Exemplu: cine prețuiește onestitatea nu copiază la examen, chiar dacă nu-l vede nimeni.

Valorile răspund la întrebarea „Ce contează?”. Ele nu descriu lumea așa cum este, ci felul în care credem că ar trebui să fie.

Hume: din „este” nu rezultă „trebuie”

Filosoful scoțian David Hume a observat, în Tratat asupra naturii umane (1739–1740), o greșeală frecventă. Mulți autori, spune el (reformulat), pornesc de la propoziții despre ce este și ajung, pe nesimțite, la propoziții despre ce trebuie să fie, fără să explice cum s-a făcut trecerea.

Distincția „este” / „trebuie”: propozițiile despre fapte nu pot dovedi singure propoziții despre ce e bine sau obligatoriu. Exemplu: din „majoritatea studenților copiază” nu rezultă „e în regulă să copiezi”.

Distincția ne spune ceva important despre valorile UE: ele nu sunt fapte. Faptul că în multe state europene există corupție nu înseamnă că integritatea nu e o valoare europeană. Invers, faptul că un tratat proclamă demnitatea umană nu înseamnă că ea e respectată peste tot.

Între valoare și realitate rămâne mereu o distanță. Tocmai această distanță face posibilă critica: putem judeca realitatea pentru că avem o măsură cu care s-o comparăm.

Patru cuvinte care se confundă des

În discursul public, „valoare”, „normă”, „principiu” și „interes” sunt folosite adesea ca sinonime. Ele însă răspund la întrebări diferite.

Valoarea spune ce contează: libertatea, demnitatea, egalitatea. Este generală și nu ne spune direct ce să facem într-o situație concretă.

Normă: regulă de conduită care obligă, interzice sau permite ceva, de obicei sub amenințarea unei sancțiuni. Exemplu: Constituția Republicii Moldova interzice cenzura (art. 32). Normele concretizează valorile.

Principiul este o regulă generală care orientează aplicarea normelor, de exemplu proporționalitatea: o restricție a unei libertăți nu trebuie să fie mai mare decât e necesar. Interesul, în sfârșit, este ce aduce un avantaj unei persoane, unui grup sau unui stat: accesul la piața unică, fondurile europene, dreptul de a lucra în Italia.

Normele se aplică, principiile se cântăresc

Filosoful dreptului Ronald Dworkin a arătat, în Taking Rights Seriously (1977), o diferență utilă între norme și principii.

Normele se aplică după logica „totul sau nimic”: dacă limita de viteză e de 50 km/h, ai depășit-o sau nu. Principiile, în schimb, au greutate. Când două principii se ciocnesc, de exemplu libertatea presei și dreptul la viață privată, judecătorul nu îl anulează pe unul, ci le cântărește în cazul concret.

Un detaliu istoric arată că alegerea cuvintelor nu e doar academică. Până la Tratatul de la Lisabona (în vigoare din 2009), tratatul vorbea despre „principii”. Lisabona le-a numit „valori” și a lărgit lista.

Schimbarea unui singur cuvânt arată o schimbare de autoînțelegere: Uniunea nu se mai prezintă doar ca un set de reguli de funcționare, ci ca o comunitate de valori.

Două fraze, două funcții

Iată textul integral al articolului, în versiunea oficială în limba română:

„Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 2

Prima frază enumeră șase valori fondatoare. Verbul este „se întemeiază”: valorile sunt prezentate ca temelia Uniunii, nu ca un scop îndepărtat. A doua frază spune că aceste valori sunt comune statelor membre și descrie societatea în care ele trăiesc. Pluralismul, toleranța sau solidaritatea nu sunt numite aici „valori”, ci trăsături ale acestei societăți.

Observă ordinea: demnitatea umană e pe primul loc. Nu e întâmplător. După experiența totalitarismelor (prelegerea 5), demnitatea a devenit valoarea din care decurg celelalte. Și Carta drepturilor fundamentale a UE începe, la articolul 1, cu fraza: „Demnitatea umană este inviolabilă.”

Vom discuta pe larg demnitatea în prelegerea 7, democrația și statul de drept în prelegerea 8, toleranța și pluralismul în prelegerea 9.

O constatare sau o cerință?

Fraza „Aceste valori sunt comune statelor membre” are forma unei constatări: pare să descrie un fapt. Dar, după distincția lui Hume, putem întreba: este ea o descriere sau o cerință?

Dacă este o descriere, ea poate fi falsă: într-un stat membru presa poate fi controlată de guvern, iar judecătorii pot fi numiți după criterii politice. Dacă este o cerință, ea înseamnă: „statele membre trebuie să împărtășească aceste valori”.

Normativ și descriptiv: o propoziție descriptivă spune cum stau lucrurile, una normativă spune cum ar trebui să stea. Exemplu: „În Moldova se votează la 18 ani” e descriptivă; „Vârsta de vot ar trebui coborâtă la 16 ani” e normativă.

Juriștii citesc fraza, de regulă, în al doilea sens. În 2022, în hotărârile privind Ungaria și Polonia (cauzele C-156/21 și C-157/21), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a spus că valorile din articolul 2 nu sunt simple orientări politice: ele definesc identitatea Uniunii ca ordine juridică comună și creează obligații juridice pentru statele membre.

Articolul 2 nu stă singur

Valorile devin operaționale prin alte articole ale tratatului. Articolul 49 este ușa de intrare: „Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate cere să devină membru al Uniunii.”

Criteriile de la Copenhaga (1993): condițiile concrete de aderare. Un stat candidat trebuie să aibă instituții stabile care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și protecția minorităților, o economie de piață funcțională și capacitatea de a prelua obligațiile de membru.

Articolul 7 este mecanismul de protecție: el spune ce se întâmplă când un stat deja membru încalcă valorile. Îl vom analiza în partea 5.

Există și o a treia legătură, mai puțin cunoscută. Articolul 4 alineatul (2) obligă Uniunea să respecte „identitatea națională” a statelor membre, „inerentă structurilor fundamentale politice și constituționale ale acestora”. În același tratat stau, așadar, două idei care trebuie echilibrate: valori comune și identități naționale diferite.

27 de state, multe feluri de a trăi

Uniunea are 27 de state cu limbi, religii, istorii și tradiții juridice diferite. Unele sunt monarhii, altele republici. În unele există o biserică de stat, în altele separarea strictă dintre stat și religie este principiu constituțional.

Întrebări morale grele primesc răspunsuri foarte diferite. Avortul este reglementat foarte restrictiv în Malta și permis la cerere în Suedia. Căsătoria între persoane de același sex este legală în unele state membre și interzisă prin constituție în altele.

Cum pot fi valorile „comune” într-o asemenea diversitate? Filosofia ne dă două răspunsuri opuse: relativismul și universalismul. Le luăm pe rând, apoi căutăm o cale de mijloc.

Relativismul: „obiceiul este stăpânul tuturor”

Ideea că valorile depind de cultură este foarte veche. Herodot povestește că regele persan Darius i-a întrebat pe niște greci cu ce preț ar accepta să-și mănânce părinții morți. Grecii, care își ardeau morții, au răspuns că pentru nimic în lume. Apoi Darius i-a întrebat pe callatieni, un popor din India care își mânca părinții morți, cu ce preț ar accepta să-i ardă. Aceștia au strigat îngroziți să nu mai vorbească despre așa ceva.

„Așa sunt obiceiurile oamenilor; și Pindar a avut dreptate, după părerea mea, când a spus că obiceiul este stăpânul tuturor.”Herodot, Istorii, III, 38

Relativism cultural: concepția după care valorile sunt produse ale unei culturi și nu pot fi judecate din afara ei. Exemplu: „Ce e bine la ei nu e bine la noi, și nimeni nu are dreptul să judece.”

Relativismul are un merit real: ne învață modestia și ne avertizează împotriva superiorității cu care o cultură își impune obiceiurile altora în numele „civilizației”, cum s-a întâmplat în epoca colonială.

Trei probleme ale relativismului

Problema reformatorului. Dacă binele este ceea ce acceptă cultura mea, atunci oricine și-a criticat propria cultură a greșit, prin definiție: cei care s-au opus sclaviei, cei care au cerut drept de vot pentru femei, disidenții din regimurile comuniste. Concluzia pare absurdă.

Problema autorefutării. Afirmația „toate valorile sunt relative” se prezintă ea însăși ca adevărată pentru toți. Iar din faptul că oamenii nu sunt de acord nu rezultă că nu există un răspuns mai bun: din nou, din „este” nu rezultă „trebuie”.

Problema graniței. Ce este „o cultură”? În Republica Moldova trăiesc oameni de limbă română, rusă, găgăuză, ucraineană și bulgară, de credințe și generații diferite. Cine vorbește în numele „culturii noastre”?

Adesea, cel care invocă „tradiția” vorbește, de fapt, în numele celor care au putere. Întreabă: tradiția cui?

Universalismul: valori pentru toți oamenii

Universalism: concepția după care există valori valabile pentru toți oamenii, indiferent de cultură, pentru că se întemeiază pe ceva ce toți avem în comun: rațiunea, capacitatea de a suferi, demnitatea. Exemplu: tortura e greșită și acolo unde legea o permite.

Am întâlnit această idee la Kant (prelegerile 3 și 4): omul trebuie tratat întotdeauna ca scop, niciodată doar ca mijloc, pentru că este o ființă rațională și autonomă. Expresia ei politică cea mai cunoscută este Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU în 1948:

„Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi.”Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), art. 1

Declarația nu a fost un document „pur occidental”: la redactarea ei au lucrat, alături de Eleanor Roosevelt și de juristul francez René Cassin, filosoful chinez Peng Chun Chang și diplomatul libanez Charles Malik.

Și universalismul are o critică puternică: riscă să prezinte valorile unei culturi, cea europeană, drept valori ale întregii umanități. Când Europa vorbește despre valori „universale”, nu face oare ce au făcut și imperiile din trecut?

Walzer: o morală „subțire” și una „groasă”

Filosoful american Michael Walzer a propus, în Thick and Thin (1994), o distincție utilă. Există o morală „subțire”, minimală, pe care o recunosc aproape toate culturile: interzicerea crimei, a torturii, a tiraniei, a înșelăciunii grave. Și există o morală „groasă”, bogată în detalii, care diferă de la o cultură la alta: cum ne căsătorim, cum ne raportăm la religie, cum ne organizăm familia și statul.

Aplicată la UE, distincția explică bine felul în care funcționează articolul 2. Valorile lui sunt formulate „subțire”: demnitate, libertate, democrație, stat de drept. Tratatul nu spune ce formă de guvernământ să ai, ce religie să sprijini sau cum să reglementezi familia. Aceste lucruri „groase” țin, în mare parte, de identitatea națională protejată de articolul 4(2).

Disputele apar exact la granița dintre cele două niveluri. Este independența judecătorilor o valoare comună „subțire” sau o chestiune de organizare națională? Ține protecția persoanelor LGBT de „nediscriminare” sau de tradiția fiecărui stat?

Cele trei poziții, față în față

Fiecare poziție are un argument puternic și un risc. Universalismul ne permite să criticăm nedreptatea oriunde, dar poate deveni impunere. Relativismul ne învață respectul, dar ne lasă fără cuvinte în fața nedreptății.

Calea de mijloc a lui Walzer nu rezolvă toate disputele, dar arată unde se poartă ele: la granița dintre „subțire” și „gros”.

Când auzi „asta nu e în tradiția noastră”, întreabă: e vorba de un detaliu „gros”, care poate diferi legitim, sau de nucleul „subțire”, pe care l-am acceptat cu toții?

A scrie o valoare nu înseamnă a o respecta

Constituția sovietică din 1936 garanta, la articolul 125, libertatea cuvântului, a presei, a adunărilor și a demonstrațiilor. A fost adoptată chiar înaintea Marii Terori (1937–1938), în care au fost executați sute de mii de oameni.

Exemplul arată un lucru simplu: o valoare scrisă într-un text nu e, prin asta, o valoare respectată. O valoare este cu adevărat a noastră abia când o practicăm, mai ales atunci când ne costă ceva.

Valoare proclamată și valoare practicată: prima e afirmată în discursuri și documente, a doua se vede în decizii și fapte. Exemplu: o universitate care scrie „integritate academică” în regulament, dar nu sancționează niciun plagiat, o proclamă fără s-o practice.

Criteriul coerenței: trei verificări

Cum deosebim, cu instrumentele gândirii critice, o valoare proclamată de una practicată? Testul principal este coerența.

Criteriul coerenței: un sistem de valori e coerent când părțile lui nu se contrazic între ele și când discursul nu contrazice faptele. Exemplu: un guvern care vorbește despre statul de drept, dar ignoră hotărârile instanțelor, este incoerent.

Putem verifica trei niveluri. Coerența internă: valorile proclamate nu se contrazic; dacă intră în tensiune, cum ar fi libertatea și securitatea, există o regulă clară de cântărire. Coerența dintre cuvânt și faptă: instituțiile fac ce spun. Coerența aplicării: aceeași regulă se aplică tuturor, inclusiv celor puternici și inclusiv „alor noștri”.

Ultimul nivel e cel mai greu. E ușor să ceri statul de drept pentru adversari; testul real vine când e vorba de prietenii tăi politici.

„Dilema de la Copenhaga”: o incoerență a Uniunii însăși

Al treilea nivel al coerenței a fost discutat chiar în interiorul UE. În 2013, comisara europeană pentru justiție Viviane Reding a descris așa-numita „dilemă de la Copenhaga”.

Înainte de aderare, statele candidate sunt verificate foarte strict în privința statului de drept. După aderare, instrumentele de control devin mult mai slabe. Un stat poate „trece examenul” la intrare și apoi poate da înapoi.

Uniunea a încercat să corecteze această incoerență prin instrumente noi: raportul anual privind statul de drept (din 2020) și mecanismul de condiționalitate bugetară (din 2021).

Pentru Moldova, dilema are două fețe: verificarea strictă de acum poate părea nedreaptă, dar ea există tocmai pentru că, după aderare, controlul e mai greu.

Critica ipocriziei sau eroarea „tu quoque”?

Un argument frecvent în discursul public moldovenesc sună așa: „UE vorbește despre statul de drept, dar și în statele UE există corupție și politicieni condamnați. Deci valorile europene sunt o ipocrizie și nu trebuie luate în serios.”

Argumentul amestecă două lucruri. Constatarea incoerenței dintre cuvânt și faptă este o critică legitimă: arată că o instituție nu își ține promisiunile. Dar concluzia „deci valorile nu contează” este o eroare logică.

Tu quoque (lat. „și tu”): eroarea de a respinge o idee pentru că cel care o susține nu o respectă. Exemplu: faptul că un medic fumează nu face fumatul sănătos.

Regula practică: incoerența celui care proclamă o valoare e un argument împotriva lui, nu împotriva valorii. Mai mult, cine acuză de ipocrizie presupune deja valoarea: îl acuzăm pe cineva tocmai pentru că luăm în serios valoarea pe care o trădează.

Articolul 7: „opțiunea nucleară”

Ajungem la întrebarea prelegerii. Tratatele nu prevăd excluderea unui stat membru. Un stat poate pleca de bunăvoie, prin articolul 50, cum a făcut Regatul Unit în 2020, dar nu poate fi dat afară. Ce poate face atunci Uniunea?

Instrumentul cel mai grav este articolul 7, numit adesea „opțiunea nucleară”. El are trei etape. Mai întâi, Consiliul UE poate constata, cu patru cincimi din state, un risc clar de încălcare gravă a valorilor. Apoi, Consiliul European poate constata, în unanimitate (fără statul în cauză), o încălcare gravă și persistentă. Abia după aceea, Consiliul poate suspenda, cu majoritate calificată, unele drepturi ale statului, inclusiv dreptul de vot. Obligațiile lui rămân.

Punctul slab se vede imediat: unanimitatea de la etapa a doua. Dacă două state aflate în aceeași situație se apără reciproc, procedura se blochează.

Două cazuri: Polonia și Ungaria

Procedura a fost declanșată de două ori. Împotriva Poloniei, de Comisia Europeană, în decembrie 2017, din cauza reformelor care subordonau justiția puterii politice. Împotriva Ungariei, de Parlamentul European, în septembrie 2018, pentru probleme privind independența justiției, corupția, libertatea presei și drepturile minorităților.

În ambele cazuri, procedura nu a ajuns la etapa a doua. Presiunea a venit pe alte căi: prin Curtea de Justiție și prin bani. Iar schimbarea a venit, până la urmă, prin alegeri.

Cazul polonez s-a închis în 2024, după schimbarea guvernului și angajamentul de a restabili independența justiției. După alegerile din aprilie 2026 și noul guvern de la Budapesta, în toamna lui 2026 instituțiile UE discută închiderea procedurii împotriva Ungariei.

Alte instrumente

Pentru că articolul 7 e greu de aplicat, Uniunea folosește și alte căi.

Acțiunea în fața Curții de Justiție. Comisia poate da în judecată un stat care nu își îndeplinește obligațiile, iar Curtea poate impune amenzi.

Mecanismul de condiționalitate (Regulamentul 2020/2092): regula prin care fondurile europene pot fi suspendate dacă încălcarea statului de drept pune în pericol bugetul UE. Exemplu: fondurile suspendate pentru Ungaria în 2022.

Dialogul și raportul anual privind statul de drept sunt instrumente „blânde”: nu au sancțiuni, ci se bazează pe transparență și pe presiunea opiniei publice.

Trei răspunsuri posibile

Fermitatea: încălcarea valorilor trebuie sancționată repede și sever, altfel valorile devin decor. Problema: sancțiunile pot fi văzute ca „dictat de la Bruxelles”, pot pedepsi cetățenii pentru faptele guvernului și pot întări discursul eurosceptic.

Răbdarea și dialogul: democrațiile se corectează din interior, prin alegeri, presă și instanțe. Problema: dacă un guvern controlează justiția și presa, alegerile nu mai sunt pe deplin corecte, iar corecția din interior poate deveni imposibilă.

Separarea: un stat care nu împărtășește valorile nu ar trebui să rămână în Uniune. Problema: tratatele nu permit excluderea, iar a defini o comunitate de valori prin excludere amintește de critica pe care i-am adus-o lui Husserl în prelegerea 1.

Imaginează-ți că, peste 15 ani, Moldova e stat membru, iar un guvern viitor numește judecătorii Curții Supreme după loialitatea politică. Ce ar trebui să facă Uniunea? Formulează răspunsul ca argument: teza, o premisă, un contraargument și răspunsul tău la el.