Identitate europeană și națională

„De unde ești?”

Imaginează-ți o studentă de la Universitatea Tehnică a Moldovei care pleacă un semestru cu o bursă Erasmus+ la o universitate din Germania. În prima zi, colegii o întreabă: „De unde ești?”

Răspunsul pare simplu, dar nu este. Poate spune „din Moldova”, iar unii colegi vor căuta țara pe hartă. Poate spune „din Chișinău”, „din Europa de Est”, „sunt moldoveancă”, „sunt româncă din Basarabia”, „sunt găgăuză” sau „vorbesc rusa acasă, dar studiez în română”. Fiecare răspuns spune ceva adevărat. Fiecare lasă și ceva pe dinafară.

„De unde ești?” este, de fapt, o întrebare despre identitate: cine ești, cărui grup aparții, ce te leagă de alți oameni. În Moldova, discuțiile despre limbă, despre istorie, despre „Est” și „Vest” sunt adesea, în fond, discuții despre identitate.

În prelegerea 9 am vorbit despre „Unitate în diversitate”. Azi mergem mai departe: ce este „diversitatea” care trebuie păstrată (identitățile naționale) și ce ar putea fi „unitatea” (o identitate europeană)?

Două sensuri ale lui „același”: idem și ipse

Cuvântul „identitate” are două sensuri care se amestecă ușor. Primul e cel logic: a fi același lucru. „Luceafărul de dimineață” și „Luceafărul de seară” sunt identice, pentru că sunt aceeași planetă, Venus. Al doilea e cel personal: ce mă face să fiu eu și nu altcineva.

Filosoful francez Paul Ricoeur (1913–2005), în cartea Sinele ca un altul (1990), a dat acestor sensuri nume latinești.

Identitatea idem (lat. „același”): ceea ce rămâne la fel în timp: amprentele, codul genetic, numele din pașaport, unele trăsături de caracter. Exemplu: identitatea pe care o verifică polițistul de frontieră.

Identitatea ipse (lat. „însuși”): ceea ce rămâne „eu” chiar când mă schimb, ca persoană care răspunde de ea însăși. Exemplu: promit ceva azi și mă țin de cuvânt peste zece ani, deși între timp m-am schimbat.

Și popoarele se schimbă în sensul idem: limba evoluează, granițele se mută, obiceiurile se pierd. Moldova de azi nu seamănă cu Moldova lui Ștefan cel Mare și nici cu RSS Moldovenească. Și totuși spunem „noi” peste secole. Ce ne permite asta?

Identitatea narativă: suntem o poveste

Răspunsul lui Ricoeur: cele două sensuri sunt legate de poveste. Eu sunt personajul poveștii pe care o spun despre mine. Ea leagă trecutul (de unde vin), prezentul (ce fac) și viitorul (ce vreau să devin). Nu e inventată din nimic, dar nici nu e fixată pentru totdeauna: o reinterpretăm și o rescriem când trăim ceva nou.

Identitate narativă: identitatea unei persoane sau a unui popor ca poveste care leagă trecutul, prezentul și viitorul și care poate fi rescrisă. Exemplu: „Am crescut la Cahul, am venit la Chișinău să studiez, vreau să mă întorc și să deschid o firmă.”

Ideea are trei consecințe. Identitatea se schimbă fără să se piardă: cine se mută la oraș sau învață o limbă nouă adaugă un capitol, nu își pierde povestea. Identitatea se formează cu alții: titlul cărții spune tocmai asta, sinele se înțelege „ca un altul”, prin ceilalți. Același trecut poate fi povestit în mai multe feluri.

Aici apare și pericolul: cine povestește istoria unui popor poate selecta, exagera sau ascunde. Identitatea narativă cere o etică a memoriei: o poveste onestă, care nu uită suferința celorlalți.

„Cine sunt eu?” și „cine suntem noi?”

Identitatea personală răspunde la „cine sunt eu?”. Identitatea colectivă răspunde la „cine suntem noi?”: familia, satul, confesiunea, grupul etnic, națiunea, generația, profesia.

O parte din ceea ce sunt eu vine din grupurile cărora le aparțin. Dar o identitate colectivă nu este un lucru, ca un munte sau un râu. Ea există pentru că oamenii se recunosc într-un „noi”, își spun o poveste comună și acționează împreună.

Încearcă: scrie cinci cuvinte care răspund la „Cine sunt eu?” (de exemplu „fiică”, „inginer”, „moldovean”, „ortodox”, „fan al lui Zimbru”). Câte sunt identități colective? Pe care ai fi dispus să o schimbi și pe care nu? Apare cuvântul „european”?

Două răspunsuri: etnic și civic

Ca să vorbim despre identitatea națională, avem nevoie de o idee despre ce este o națiune. În gândirea europeană s-au conturat două răspunsuri mari.

Concepția etnică, asociată adesea cu romantismul german (de exemplu cu J. G. Herder și J. G. Fichte): națiunea este o comunitate de origine, limbă și cultură, care există înaintea statului. Ești parte a ei prin naștere.

Concepția civică, asociată adesea cu Revoluția Franceză: națiunea este comunitatea cetățenilor care trăiesc sub aceleași legi și vor să trăiască împreună în continuare.

Distincția e o schemă simplificată. În realitate, aproape toate națiunile combină elemente din ambele. Constituția Moldovei, de exemplu, vorbește și despre „poporul” cu istoria lui, și despre cetățenii egali în fața legii.

Renan: un plebiscit de fiecare zi

În 1882, istoricul francez Ernest Renan (1823–1892) a ținut la Sorbona conferința „Ce este o națiune?”. A examinat pe rând criteriile obișnuite: rasa, limba, religia, interesele economice, geografia. Niciunul nu ajunge. Elveția are patru limbi oficiale și este o națiune. Englezii și americanii vorbesc aceeași limbă și sunt națiuni diferite.

„Existența unei națiuni este (iertați-mi metafora) un plebiscit de fiecare zi, după cum existența individului este o afirmare perpetuă a vieții.”Ernest Renan, „Ce este o națiune?” (1882), cap. III

Pentru Renan, națiunea are două componente: o moștenire („un bogat patrimoniu de amintiri”) și un consimțământ prezent, dorința de a trăi împreună.

Renan adaugă o observație incomodă: o națiune se formează și prin uitare, pentru că oamenii lasă în urmă violențele din trecutul comun. E ceea ce spunea și Ricoeur: povestea comună e mereu selectivă.

Anderson: comunitatea imaginată

Un secol mai târziu, politologul Benedict Anderson (1936–2015) a numit națiunea o „comunitate imaginată” (Comunități imaginate, 1983).

Comunitate imaginată: o comunitate ai cărei membri nu se vor cunoaște niciodată toți personal, dar care au fiecare în minte imaginea comunității lor. „Imaginată” nu înseamnă „falsă”. Exemplu: nu cunoști pe nimeni din Soroca, dar când echipa națională marchează, te bucuri împreună cu ei.

Anderson arată că această imagine s-a format istoric, mai ales prin ziare, cărți și școală în limba națională. Oameni care nu s-au văzut niciodată citeau aceleași știri, în aceeași zi, și se simțeau parte din același „noi”.

Dacă națiunile sunt comunități imaginate, formate în timp, întrebarea devine legitimă: ar putea Europa să devină și ea o astfel de comunitate?

Ne vedem prin ochii celorlalți

Filosoful canadian Charles Taylor (n. 1931) vine dintr-o țară cu două comunități lingvistice: cea anglofonă și cea francofonă din Québec. În eseul „Politica recunoașterii” (1992), el pornește de la o observație simplă: identitatea nu se formează în izolare, ci în dialog cu ceilalți.

„Nerecunoașterea sau recunoașterea greșită poate face rău, poate fi o formă de opresiune, închizându-l pe cineva într-un mod de a fi fals, deformat și diminuat.”Charles Taylor, „Politica recunoașterii” (1992)

Recunoaștere (engl. recognition): faptul că ceilalți îți confirmă identitatea și valoarea. La Taylor, o nevoie umană de bază, nu un moft. Exemplu: să fii numit corect, în limba ta, la ghișeu.

Demnitate egală și respectul diferenței

Taylor descrie două forme de recunoaștere care pot intra în tensiune.

Politica demnității egale: toți oamenii sunt tratați la fel, cu aceleași drepturi, indiferent de origine. E ideea pe care am întâlnit-o la Kant și în prelegerea 7, despre demnitatea umană.

Politica diferenței: fiecare persoană și fiecare grup are o identitate unică, ce trebuie recunoscută ca atare: limba, cultura, memoria proprie. A-i trata pe toți „la fel” poate însemna, în practică, a impune cultura majorității.

Pentru un vorbitor de găgăuză sau de bulgară din sudul Moldovei, recunoașterea înseamnă mai mult decât drepturi egale pe hârtie: școli, emisiuni, documente în limba lui, respect pentru istoria comunității.

Cum răspunde Uniunea Europeană

Uniunea a încercat să răspundă ambelor forme de recunoaștere. Pe de o parte, toți cetățenii ei au aceleași drepturi: demnitate egală. Pe de altă parte, UE are 24 de limbi oficiale, iar actele ei importante se publică în toate. Prin tratat (articolul 3 TUE), Uniunea se obligă să respecte „bogăția diversității sale culturale și lingvistice”: politica diferenței.

Un cetățean din Malta sau din Estonia poate scrie instituțiilor europene în limba lui și are dreptul să primească răspuns în aceeași limbă. O limbă mică nu e tratată ca o limbă de mâna a doua.

Germania după 1945: o loialitate fără „sânge și pământ”

Expresia „patriotism constituțional” (germ. Verfassungspatriotismus) a fost propusă în 1979 de politologul german Dolf Sternberger. A devenit cunoscută prin filosoful Jürgen Habermas (1929–2026).

Contextul e Germania de după 1945. După crimele naționalismului nazist, mulți germani simțeau că nu se mai pot raporta la națiune prin „sânge și pământ”. Cum poate fi totuși cineva legat de țara lui? Răspunsul lui Habermas: prin atașamentul față de principiile constituției democratice.

Patriotism constituțional (germ. Verfassungspatriotismus): loialitatea față de o comunitate politică întemeiată pe principiile constituției (demnitatea umană, drepturile fundamentale, statul de drept, democrația), nu pe o origine etnică comună. Exemplu: te mândrești că țara ta are alegeri libere și judecători independenți.

Loialitatea nu se îndreaptă spre un „popor” înțeles ca familie extinsă, ci spre un mod de viață democratic, pe care cetățenii îl construiesc împreună: discută, votează, se simt răspunzători pentru instituțiile comune.

Constelația postnațională

În cartea Constelația postnațională (1998), Habermas aplică această idee Europei. Argumentul lui, simplificat, are cinci pași, reconstituiți alături.

Habermas mai observă că și identitatea națională a fost, istoric, o construcție. Oamenii au învățat să se simtă solidari cu necunoscuți din alte regiuni ale țării lor (să ne amintim de Anderson). Nu există un motiv de principiu pentru care un proces asemănător să nu aibă loc și la nivel european.

Concluzia nu e că identitatea europeană o înlocuiește pe cea națională. E că o identitate europeană civică se poate adăuga celei naționale, așa cum identitatea națională s-a adăugat cândva celei regionale.

Trei obiecții

Ideea lui Habermas a fost puternic criticată.

Prea subțire. Principiile constituționale sunt abstracte și universale. De ce aș fi mai atașat de constituția Moldovei decât de cea a Canadei, dacă amândouă proclamă aceleași valori? O identitate are nevoie și de lucruri concrete: limbă, peisaj, istorie, sărbători. Se spune, ironic, că „nimeni nu moare pentru o constituție”.

Obiecția comunitară, formulată de gânditori apropiați de Taylor: valorile nu plutesc în aer, ci sunt trăite în culturi concrete. Chiar și o constituție e citită prin prisma unei istorii anume.

Obiecția eurosceptică: o identitate europeană „construită de sus” ar fi artificială și ar servi elitelor de la Bruxelles, nu cetățenilor. Ne întoarcem la ea în prelegerea 13.

Răspunsul lui Habermas: patriotismul constituțional nu cere să renunți la cultură. El desparte cultura majorității de criteriul cetățeniei. Îți poți păstra limba, tradițiile și memoria, dar statul nu le poate impune celorlalți cetățeni ca o condiție a apartenenței.

Gândire critică: un citat care circulă fără sursă

În discuțiile despre identitatea europeană circulă o frază atribuită lui Jean Monnet, unul dintre părinții fondatori ai integrării europene: „Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aș începe cu cultura.” Istoricii integrării au căutat-o în memoriile și discursurile lui Monnet și nu au găsit-o. Fraza e considerată apocrifă.

Lecția: un citat folosit într-un argument se verifică la sursă: cine, unde, când a spus? Dacă sursa lipsește, argumentul nu mai poate invoca autoritatea lui Monnet. Ideea poate fi discutată mai departe, dar pe propriile ei merite.

O formulă autentică, pe care Monnet a folosit-o în discursurile din anii 1950 (de exemplu la Washington, în 1952), este: „Nu coalizăm state, unim oameni.”

Sen: iluzia identității unice

Economistul și filosoful indian Amartya Sen (n. 1933), laureat al Premiului Nobel, a scris în 2006 cartea Identitate și violență. El observă că aceeași persoană poate fi, fără nicio contradicție, cetățeanul unei țări, membrul unei confesiuni, femeie, inginer, vegetariană, fan al unei echipe de fotbal, iubitoare de jazz și militantă pentru mediu (după exemplul lui Sen, reformulat).

Pericolul apare când cineva ne spune că doar una dintre aceste identități contează și că toate celelalte trebuie să i se supună. Sen numește asta „iluzia identității unice”. Ea stă la baza multor conflicte violente: oamenii sunt reduși la o singură etichetă („musulman”, „hindus”, „străin”) și împinși unii împotriva altora.

Identități multiple: faptul că fiecare om aparține în același timp mai multor grupuri, fără ca o apartenență să le anuleze pe celelalte. Exemplu: ești din Ungheni, moldovean și european în același timp.

Ce spun tratatele

Cetățenia europeană a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht (1992). Tratatul privind funcționarea UE (articolul 20) precizează că ea se adaugă cetățeniei naționale și nu o înlocuiește. Aduce drepturi concrete: să circuli și să locuiești în alt stat membru, să votezi și să candidezi la alegerile locale și europene acolo unde locuiești, protecție consulară.

Mai mult, Tratatul privind Uniunea Europeană (articolul 4, alineatul 2) obligă Uniunea să respecte identitatea națională a statelor membre, „inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale” (reformulat). Iar articolul 3 cere respectarea diversității culturale și lingvistice.

Juridic, proiectul european nu urmărește să desființeze identitățile naționale, ci se obligă să le protejeze. Rămâne o întrebare deschisă: ce se întâmplă când o regulă europeană intră în conflict cu o tradiție națională? Asemenea conflicte există și ajung, de exemplu, în fața curților constituționale.

Cazul Republicii Moldova

Pentru Moldova, identitățile multiple nu sunt o temă teoretică. Aici trăiesc moldoveni/români, ucraineni, ruși, găgăuzi, bulgari, romi și alte comunități. Mulți cetățeni vorbesc zilnic două limbi. Mulți au și cetățenia unui stat membru al UE, mai ales a României, și au lucrat sau studiat în Italia, Germania sau Franța.

Dezbaterea despre numele limbii și despre raportul dintre identitatea „moldovenească” și cea „românească” a fost una dintre cele mai aprinse din ultimii 35 de ani. Câteva repere sunt alături.

Cursul nu tranșează aceste dispute. Ne interesează forma lor: de multe ori sunt formulate ca alegeri exclusive, „ori… ori…”. Ricoeur, Taylor, Habermas și Sen ne arată că identitatea poate fi gândită și altfel.

Un studiu de caz: Brexit

La 23 iunie 2016, cetățenii Regatului Unit au votat, cu 51,9% din voturi, pentru ieșirea din Uniunea Europeană. Ieșirea a avut loc la 31 ianuarie 2020. Sloganul principal al campaniei pentru ieșire a fost „Take back control” („Să ne luăm înapoi controlul”).

Dezbaterea a fost, în mare măsură, una despre identitate și suveranitate. Mulți votanți nu s-au simțit niciodată „europeni”, ci britanici sau englezi, și au văzut Uniunea ca pe o autoritate străină. Sondajele de după referendum au arătat că votul a fost strâns legat de felul în care oamenii își descriau identitatea.

Brexitul arată că o identitate europeană nu poate fi presupusă. Dacă cetățenii nu se recunosc în proiectul comun, acesta își pierde legitimitatea. Vom reveni la Brexit în Modulul III, ca exemplu de dezbatere despre adevăr și manipulare.

Gândire critică: falsa dilemă „ori național, ori european”

Analizează argumentul: „Dacă Moldova intră în UE, ne vom pierde identitatea. Ori rămânem moldoveni, ori devenim europeni.”

A doua propoziție este o falsă dilemă: prezintă două opțiuni ca și cum ar fi singurele și s-ar exclude reciproc. Ignoră a treia posibilitate, susținută chiar de tratatele UE: identități care se adaugă una alteia.

Prima propoziție este o predicție și trebuie susținută cu dovezi. Și-au pierdut identitatea națională Polonia, Lituania sau România după 2004 și 2007? Ce s-a schimbat și ce nu?

Falsă dilemă: eroare logică în care sunt prezentate doar două opțiuni, ca și cum ar fi singurele posibile și s-ar exclude. Exemplu: „Ori ești cu noi, ori ești împotriva noastră.”

Atenție la principiul carității interpretative: în spatele argumentului poate sta o îngrijorare reală, ca plecarea tinerilor din țară, golirea satelor sau o cultură de consum tot mai uniformă. Un răspuns bun nu doar demontează eroarea, ci discută și îngrijorarea.

Trei răspunsuri la întrebarea prelegerii

Ne întoarcem la întrebare: integrarea europeană amenință sau consolidează identitatea națională? Putem distinge trei răspunsuri, fiecare cu obiecția lui.

Amenințare: identitatea națională cere suveranitate deplină, iar transferul de competențe și granițele deschise erodează cultura. Consolidare: statele mici își protejează mai bine identitatea împreună decât singure. Transformare: identitatea e o poveste (Ricoeur), iar integrarea adaugă un capitol nou, al cărui sens depinde de cum îl trăiesc și îl povestesc cetățenii.

Nu există un răspuns impus. Contează să-l argumentezi bine: tu ce poziție ai alege și ce obiecție ți-ar fi cel mai greu să o combați?

Cum îți argumentezi poziția

Oricare ar fi poziția ta, prelegerea îți dă câteva criterii ca s-o argumentezi bine. Deosebește sensurile cuvântului „identitate”. Nu reduce oamenii la o singură etichetă. Verifică citatele și predicțiile. Recunoaște demnitatea celor care se identifică altfel decât tine.

Ca exercițiu pentru eseul argumentativ, formulează-ți poziția după schema alăturată. Prelegerea 11 o va lua pe fiecare treaptă în parte.