Ce este Europa?

Trei afirmații ascunse într-un singur cuvânt

Socrate își începea discuțiile cu întrebări de tipul „Ce este X?”: ce este curajul, ce este dreptatea. Interlocutorii credeau că știu răspunsul, până când încercau să-l spună. Lecția lui e simplă: nu putem discuta dacă ceva e bun sau rău până nu știm despre ce vorbim.

Să luăm o propoziție pe care o auzim des: „Moldova trebuie să intre în Europa.” Pare clară. Dar Moldova este deja în Europa, cel puțin pe hartă: Chișinăul e mai aproape de Viena decât e Lisabona de Berlin. Cine rostește propoziția vrea, probabil, să spună altceva: că Moldova trebuie să intre în Uniunea Europeană, sau că trebuie să adopte valorile și practicile europene.

Dispută verbală: o ceartă în care doi oameni folosesc același cuvânt cu sensuri diferite. Par să nu fie de acord, dar de fapt vorbesc despre lucruri diferite. Exemplu: unul spune „Moldova e deja în Europa” (sensul geografic), altul „Moldova nu e încă în Europa” (sensul politic). Amândoi pot avea dreptate.

Primul pas al gândirii critice: când auzi „Europa”, întreabă „în ce sens?”. Multe dezbateri se liniștesc imediat ce se lămurește asta.

Nu toate definițiile sunt la fel

Din cursul de gândire critică știm că există mai multe feluri de definiții. Ele au scopuri diferite, iar unele dintre ele nici nu sunt, de fapt, definiții.

Trei dintre ele încearcă să lămurească: definiția lexicală spune cum e folosit cuvântul, cea stipulativă fixează un sens pentru o discuție, iar cea precizantă taie din vagul unui termen pentru un scop anume, de exemplu într-o lege.

A patra este altfel. Definiția persuasivă încarcă un cuvânt cu emoție ca să convingă. Arată ca o definiție, dar e un argument ascuns.

„Europa adevărată înseamnă…” Când auzi o definiție care începe cu „adevărat”, „autentic” sau „real”, verifică dacă nu cumva ți se vinde o concluzie.

Regulile unei definiții bune

Logica clasică ne dă câteva reguli simple. O definiție bună spune din ce categorie mai largă face parte lucrul definit și prin ce se deosebește de celelalte lucruri din aceeași categorie.

Gen proxim și diferență specifică: categoria cea mai apropiată și trăsătura care deosebește. Exemplu: „Pătratul este un dreptunghi (genul proxim) cu toate laturile egale (diferența specifică).”

Apoi, definiția nu trebuie să fie nici prea largă (să cuprindă lucruri care nu țin de concept), nici prea îngustă (să lase pe dinafară lucruri care țin de el). Nu trebuie să fie circulară, ca „Europa este locul unde trăiesc europenii”, și nici figurată, ca „Europa este sufletul lumii”.

Test: trei definiții ale Europei

Să aplicăm regulile. Fiecare dintre definițiile de alături pare rezonabilă la prima vedere. Ce problemă are fiecare?

„Europa este continentul creștin” are două probleme deodată. Armenia, Georgia și Etiopia sunt țări creștine vechi, dar nu toate sunt considerate europene. Iar în Europa trăiesc milioane de musulmani (în Bosnia și Herțegovina, în Albania), evrei și oameni fără religie.

„Europa este Uniunea Europeană” ar scoate din Europa Norvegia, Elveția, Islanda, Ucraina și Moldova. „Europa este continentul dintre Atlantic și Urali” este cea mai bună dintre cele trei. Vom vedea însă că și granița de la Urali este o convenție, nu un fapt al naturii.

O prințesă venită din Asia

Numele continentului vine dintr-un mit grecesc. Europa era o prințesă feniciană, fiica regelui Agenor din orașul Tyr, pe teritoriul Libanului de astăzi. Zeus s-a îndrăgostit de ea, s-a prefăcut într-un taur alb și blând, a convins-o să urce pe spatele lui și a trecut cu ea marea, până în insula Creta. Acolo, Europa a devenit mama lui Minos, legendarul rege al Cretei.

Povestea a fost spusă de poetul grec Moschos (sec. II î.Hr.) și de poetul roman Ovidiu, în Metamorfoze.

Mitul conține un paradox: numele Europei vine de la o femeie din Asia. Europa „începe” printr-o venire din afară.

Imaginea a rămas până azi: moneda grecească de 2 euro o arată pe Europa pe taur, iar chipul ei apare pe bancnotele euro din seria „Europa”.

De unde vine cuvântul

Etimologia cuvântului „Europa” este incertă. Există două ipoteze principale.

Prima îl leagă de cuvintele grecești eurys („larg”) și ops („ochi, față”): Europa ar fi „cea cu privirea largă”.

A doua îl leagă de un cuvânt semitic care înseamnă „apus, seară”. Europa ar fi „țara unde apune soarele”, în opoziție cu Asia, „țara răsăritului”.

Niciuna nu este dovedită. E un bun exemplu de onestitate intelectuală: când nu știm sigur, spunem că nu știm sigur.

Herodot: un pământ, trei nume

Încă de la primul mare istoric al Antichității, granițele Europei erau privite ca o convenție. Herodot (sec. V î.Hr.) mărturisea că nu știe cine a dat numele continentelor și de unde vine numele Europei.

„Nu pot ghici de ce pământul, care este unul singur, poartă trei nume, toate nume de femei.”Herodot, Istorii, IV, 45 (reformulat)

Grecii împărțeau lumea cunoscută în Europa, Asia și Libia (Africa), cu râuri drept hotare: Nilul și Phasisul, din Colchida (azi Georgia).

Observația lui Herodot e actuală: natura nu ne spune unde se termină Europa. Oamenii hotărăsc asta.

Europa geografică: o graniță care s-a mutat

Pe hartă, Europa nu este un continent separat, ca Australia sau America de Sud. Este o peninsulă mare a Eurasiei: între Europa și Asia nu există niciun ocean.

Pentru grecii antici, granița de est era râul Don (Tanais). Granița de azi, pe Munții Urali, râul Ural, Marea Caspică și Caucaz, a fost propusă abia în secolul XVIII, de geografi ca suedezul Philip Johan von Strahlenberg (1730) și rusul Vasili Tatișcev. Granița estică a Europei s-a mutat, așadar, cu peste o mie de kilometri.

Cazurile-limită sunt numeroase. Turcia are cea mai mare parte a teritoriului în Asia. Georgia și Armenia sunt chiar pe granița convențională. Ciprul se află geografic în Asia, dar este stat membru al UE.

Mai multe localități din Lituania, Ucraina, Belarus și Slovacia își dispută titlul de „centru geografic al Europei”. Rezultatul depinde de metoda de calcul și de insulele luate în seamă.

Europa istorică: o istorie comună, și conflictele ei

Al doilea sens este cel al unei istorii comune. Imperiul Roman a unit o mare parte a continentului, dar a cuprins și Africa de Nord și Orientul Apropiat. Istoria „europeană” nu coincide, așadar, cu geografia Europei.

În Evul Mediu, oamenii nu se numeau „europeni”, ci creștini. Spațiul lor comun era creștinătatea.

Christianitas (lat.): creștinătatea, comunitatea popoarelor creștine din Evul Mediu. Era o identitate religioasă, nu geografică.

Cuvântul „Europa” revine în prim-plan după căderea Constantinopolului. Istoria comună cuprinde însă și războaiele dintre europeni: istoria Europei este în mare parte istoria conflictelor ei.

Europa culturală: idei care au venit și din afară

Al treilea sens privește un set de idei și practici: filosofia greacă, dreptul roman, creștinismul, universitatea medievală (Bologna, 1088, după tradiție), știința modernă, Iluminismul, drepturile omului. Este sensul cel mai apropiat de tema cursului nostru.

Și aici trebuie să fim atenți: multe dintre aceste elemente au și surse neeuropene. Cifrele pe care le folosim sunt de origine indiană și au ajuns în Europa prin lumea arabă. Operele lui Aristotel au ajuns în Occidentul medieval în mare parte prin traduceri și comentarii arabe, ca acelea ale lui Averroes.

Concluzia: cultura europeană s-a format prin schimb, nu în izolare.

Europa politică: cine este „stat european”?

Al patrulea sens privește organizațiile create de statele europene. Cele mai importante sunt Consiliul Europei, fondat în 1949, cu 46 de state membre, și Uniunea Europeană, cu 27 de state membre.

Tratatul privind Uniunea Europeană spune, la articolul 49, că orice stat european care respectă valorile Uniunii și se angajează să le promoveze poate cere să devină membru. Tratatul nu definește însă ce este un „stat european”.

Când Marocul a cerut aderarea, în 1987, cererea a fost respinsă pe motiv că nu este un stat european. Turcia, în schimb, este țară candidată din 1999.

În practică, cine este „european” din punct de vedere politic se hotărăște prin judecată politică, nu printr-o regulă geografică.

Valéry: „civilizațiile sunt muritoare”

Dacă geografia, istoria și politica nu ne dau o definiție mulțumitoare, poate ne ajută filosofia. În secolul XX, mai mulți gânditori au încercat să spună ce este Europa, de obicei în momente de criză.

În 1919, imediat după Primul Război Mondial, poetul și eseistul francez Paul Valéry scria „Criza spiritului”. Europa, care se credea centrul civilizației, tocmai se distrusese singură, într-un război cu milioane de morți.

„Noi, civilizațiile, știm acum că suntem muritoare.”Paul Valéry, „Criza spiritului” (1919)

Valéry se întreba dacă Europa va deveni ce este în realitate, „un mic cap al continentului asiatic”, sau va rămâne ce pare: partea cea mai prețioasă a lumii, „creierul unui corp vast”. Întrebarea lui conține deja ideea acestei prelegeri: geografic, Europa e puțin lucru. Ce o face importantă este altceva.

Husserl: Europa ca „formă spirituală”

În mai 1935, filosoful Edmund Husserl ținea la Viena conferința „Criza umanității europene și filosofia”. Contextul contează: Husserl, născut într-o familie evreiască, fusese exclus din viața universitară de regimul nazist, iar în Europa se răspândeau naționalismul agresiv și rasismul. Tocmai atunci, Husserl afirmă că Europa nu se definește prin sânge, rasă sau teritoriu.

Formă spirituală (germ. geistige Gestalt): pentru Husserl, Europa este un fel de a gândi și de a trăi, nu un loc. Ea s-a născut în Grecia antică, în secolele VII–VI î.Hr., odată cu filosofia.

Ce aduceau nou primii filosofi? O atitudine teoretică: interesul pentru adevăr de dragul adevărului, nu doar pentru folosul imediat. Un adevăr găsit astfel e valabil pentru oricine, indiferent de trib sau de cetate, și poate fi mereu verificat, corectat și adâncit. De aceea Husserl vorbește despre o „sarcină infinită”.

Urmarea e remarcabilă: o comunitate construită în jurul acestei atitudini nu e legată de sânge sau de pământ, ci de idei pe care le poate împărtăși orice om. Criza Europei, spune Husserl, nu vine din prea multă rațiune, ci dintr-o rațiune înțeleasă greșit, care reduce totul la fapte măsurabile și uită de om, de sens și de valori.

„Cel mai mare pericol al Europei este oboseala.”Edmund Husserl, „Criza umanității europene și filosofia” (1935)

Patočka: Europa și „grija pentru suflet”

Filosoful ceh Jan Patočka (1907–1977), student al lui Husserl, a dus mai departe această reflecție sub regimul comunist din Cehoslovacia. Exclus din universitate, a ținut în 1973 seminarii private, în apartamente, publicate mai târziu sub titlul Platon și Europa.

Grija pentru suflet: ideea, venită de la Socrate și Platon, că omul trebuie să trăiască examinându-și viața și căutând adevărul, nu doar supraviețuind sau strângând bunuri. Pentru Patočka, aceasta este moștenirea centrală a Europei.

Patočka nu a rămas la teorie. În 1977 a fost unul dintre purtătorii de cuvânt ai Chartei 77, documentul prin care disidenții cehi cereau regimului să respecte drepturile omului pe care chiar el le semnase.

Pentru Patočka, Europa ca idee cere curaj personal: a trăi în adevăr, chiar când asta costă.

Un concept care rămâne deschis

Ce facem, atunci, cu definiția Europei? Filosoful britanic W. B. Gallie a propus în 1956 o noțiune utilă.

Concept esențialmente contestat: un concept al cărui sens este mereu disputat, ca democrația, dreptatea sau arta. Disputa nu e un defect, ci face parte din viața conceptului: discutând ce este democrația, o facem să evolueze.

„Europa” pare a fi un astfel de concept. Ne ajută și o idee a lui Ludwig Wittgenstein: membrii unei familii nu au toți aceeași trăsătură, dar se aseamănă prin trăsături care se suprapun parțial. Unul are ochii tatălui, altul mersul mamei.

Asemănare de familie: o rețea de asemănări parțiale, fără o trăsătură comună tuturor. La fel, țările și culturile europene nu au o „esență” unică, ci o rețea de asemănări: istorie, idei, instituții, valori.

Concluzia practică: nu avem nevoie de o definiție perfectă a Europei. Avem nevoie să spunem clar în ce sens folosim cuvântul.

Trei lucruri diferite

Prima confuzie de evitat în acest curs este cea dintre Europa și Uniunea Europeană. A doua, la fel de frecventă, este cea dintre Uniunea Europeană și Consiliul Europei.

Consiliul Europei: organizație internațională pentru drepturile omului, democrație și statul de drept, fondată în 1949, cu sediul la Strasbourg. Din ea face parte Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Uniunea Europeană: uniune politică și economică a 27 de state, care își exercită în comun o parte din competențe, prin instituții comune: Comisia, Consiliul, Parlamentul European, Curtea de Justiție a UE.

Truc de memorie: Consiliul Europei se ocupă mai ales de drepturi, Uniunea Europeană construiește și o piață și politici comune.

Confuzii frecvente în discursul public

Odată ce deosebim cele trei, multe afirmații pe care le auzim la televizor sau pe rețelele sociale se dovedesc false sau ambigue.

„Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instituție a UE” e fals: ea aparține Consiliului Europei. „Elveția și Norvegia nu sunt în Europa” e tot fals: nu sunt membre ale UE, dar sunt state europene și membre ale Consiliului Europei.

„Moldova va deveni europeană când va intra în UE” este ambiguă. Geografic, Moldova e deja europeană. Ce s-ar schimba, atunci, prin aderare? Răspunsul la această întrebare este, de fapt, tema întregului curs.

Unde se află Moldova

Republica Moldova face parte din Europa geografică, este membră a Consiliului Europei din 1995 și a cerut aderarea la Uniunea Europeană în 2022. A primit statutul de țară candidată în același an, iar negocierile de aderare au început în 2024.

În urma referendumului constituțional din 20 octombrie 2024, Constituția Republicii Moldova prevede integrarea europeană ca obiectiv strategic al statului.

Dacă apartenența geografică e deja un fapt, atunci aderarea privește altceva: asumarea unor valori și a unor practici. Ce sunt aceste valori și de unde vin vom vedea în prelegerile următoare.

Trei poziții

Ne întoarcem la întrebarea prelegerii. Putem deosebi trei poziții principale.

Poziția esențialistă: european te naști, prin origine, limbă sau religie. Problema: contrazice chiar valorile pe care Europa le proclamă, cum ar fi demnitatea egală a tuturor oamenilor, și propria ei istorie, care a fost mereu una de schimb și de amestec.

Poziția civică, a valorilor: european devii asumându-ți niște idei și practici, ca rațiunea critică, demnitatea, libertatea, statul de drept. Este, în esență, poziția lui Husserl și Patočka. Problema: riscă să devină vagă (cine decide ce valori contează?) și, cum am văzut la Husserl, poate fi folosită ca să-i excludă pe alții.

Poziția pluralistă: identitatea europeană este una dintre mai multe identități pe care le avem în același timp. Pot fi deodată moldovean, european și cetățean al lumii. Problema: dacă identitatea europeană e doar „un strat” printre altele, cât de puternică poate fi solidaritatea pe care o naște?

Construiește-ți poziția

La întrebarea „poate cineva să devină european?” nu există un răspuns „corect” impus de profesor. Contează să poți spune clar ce susții, de ce susții asta și ce i-ai răspunde cuiva care nu e de acord.

Alege una dintre cele trei poziții și formuleaz-o după schema de alături. Exercițiul pregătește eseul argumentativ de la sfârșitul semestrului.

Exemplu de teză: „Se poate deveni european, pentru că ce face pe cineva european sunt valorile asumate, nu locul nașterii.” Acum caută cea mai bună obiecție la ea.